Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Istorii levantine

        de Gabriel Coşoveanu

La întrebarea dacă viaţa unui păcătos extrem are o motivaţie din perspectiva planurilor lui Dumnezeu s-a răspuns în fel şi chip, iar mulţi devianţi nu au ajuns la vreo spovedanie, fie pierind de moarte năprasnică, fie refuzând acest lucru. În Viaţa lui Kostas Venetis, romanul lui Octavian Soviany (Cartea Românească, 2011), protagonistul, un îmbătrânit în rele, concepe, totuşi, să-şi povestească faptele dense în orori, dar nu în faţa duhovnicului, ci unui partener mai tânăr, socotit pur, deşi aparţinător tot marginalilor, şi poreclit, pentru că avea gene aurii, Nemţoaica, dovadă a căilor contra firii pe care apucase. Originar de lângă Salonic, ajuns cutreierător al Europei, dar cu deosebire al putridului Levant, ucigând şi batjocorind în permanenţă, animat de o mizantropie crâncenă, grecul ar fi prototipul ereticului din zmârc, demn de panopticum, dacă nu ar exista acest episod al confesiunii, care ne determină să vedem lucrurile mai complex. De altfel, gândurile sale ultime reprezintă un amestec bizar şi tulburător între o luciditate impresionantă, ca posibilitate autoscopică, şi cinism de brută străină de afecţiune.
Vorbim, pe de o parte, de un om care ştia latineşte şi evreieşte, apoi dobândise pricepere şi în alte limbi, care crescuse o vreme la mânăstire, pe lângă monahi culţi, şi căruia, oricum, Nemţoaica îi atribuie o „privire inteligentă”, mai ales când era absorbit în lectura tratatelor groase de medicină, cu planşele lor anatomice, fascinante, pentru el, ca şi manualele de tortură medievale, procurate de prin anticariate. Pe de altă parte, traumatizat din copilărie, a răspuns celorlalţi provocându-le, neîncetat, traume, aceasta devedind o raţiune de a fi, un fel de răzbunare provocatoare de voluptate. Romanul, de altfel, este atroce şi palpitant tocmai prin ghicirea unei laturi meditative într-o succesiune nesfârşită de grozăvii: „În loc să mă mărturisesc popilor, mă voi mărturisi ţie, care eşti un suflet nevinovat, căci în Cartea Sfântă scris este să ne mărturisim păcatele unii altora. Nu mă căiesc pentru nici una din faptele pe care ţi le voi povesti. Dacă binele se face din voia lui Dumnezeu şi răul se face tot din voia lui Dumnezeu. Trandafirul este un gând al lui Dumnezeu. Dar şi şarpele cu clopoţei este tot un gând al lui Dumnezeu. Dacă şarpele cu clopoţei are un rost şi un tâlc, atunci şi Kostas Venetis a avut un rost şi un tâlc, iar restul, fiule, nu-i decât pălăvrăgeală popească”. Conştient că nu iubeşte pe nimeni, şi că nici nu este iubit, copilul trece printr-o perioadă de „cucernicii drăceşti”, în sensul că îi place să treacă drept evlavios, se flagelează, posteşte, dar sufletul îi e plin de trufie. Tot ce urmează, scene sado-masochiste, crime, hoţii, profanări de morminte, cu popasuri prin închisoare şi balamuc, vine dintr-o „strâmbătate” originară, de care el nu se consideră răspunzător, exact ca orbul care nu are de ce să se simtă vinovat că s-a născut astfel.
Blestemăţiile relatate, într-un limbaj expresiv, cu multe abrazivităţi, inevitabile în context, conţin, aparent paradoxal, şi acel fior liric propriu unei umanităţi stigmatizate de toţi, dar neuitată de Creator, cam în direcţia poeziei indicibile din Florile răului. Dacă grecul reuşeşte să-şi laude înaintaşii eroi, pe Markos Botzaris, printre ai cărui sulioţi se numărase propriu-i bunic, galopând spre Missolonghi, pe Ypsilanti, cu al său cal alb, pe patriarhul Grigorios, care a sfârşit spânzurat în odăjdiile sale arhiereşti, avem aici o rază din lumina care, deşi evanescentă, scaldă un peisaj uman fetid şi intratabil. Lui Kostas îi este foarte clar de ce tentativele societăţii de a-l dompta, cu binele sau cu răul, au eşuat lamentabil, întărindu-i, dimpotrivă, o încăpăţânare nativă orientată spre călirea sinelui „negru”: ce s-a lăsat strâmb pe lume, nu poate fi îndreptat de om. Dincolo de aceste microteorii ale fatalităţii, pe care le-a mai întâlnit cititorul român prin finalul de la Istoria ieroglifică sau, mai ales, în cel din Ţiganiada, întâlnim şi mâhnirea profundă, senzaţia de gol interior autentic, pe care la ticălosul imun la orice stimul emoţional, eventual specia contemporană, nu am vedea-o, şi bucuria de a putea citi Corsarul lui Byron, şi suflul, întotdeauna graţios, al recunoştinţei (e adevărat, în vălătuci de opiu) faţă de un ocrotitor misterios, care se dovedeşte a fi Rudolf von Habsburg, arhiducele-moştenitor al coroanei austro-ungare. Prin acesta din urmă, de asemenea urmaş al obiceiurilor Sodomei, un degenerat ce-şi ura clasa socială, văzând-o mâncată de molii şi contrapunându-i doctrine anarhiste, Kostas ajunge încă o dată prizonierul unei colivii de aur (se mai întâmplase, în moliciunile Istanbulului, cu un nobil Yussuf care-l ţinea îmbrăcat în cadână), el care avusese parte mai ales de „bârloguri slinoase”, populate de nesfârşite legiuni de ploşniţe (ca şi acela, din Veneţia, în care, muribund, ţine teribil ca Nemţoaica să-i „transcrie” viaţa, anticalofil şi fără iniţiative).
Ca urmare a acceselor de nebunie ale prinţului, cuplate cu reacţiile familiei, cei doi amanţi trec din Viena saloanelor pomădate la Roma, apoi la Napoli, la Paris, unde istorisirea se încheie brusc, deşi condusă de o logică implacabilă a geloziei în viciu (sau invers), printr-o crimă. Raisonneur-ul ales pentru o mare parte din aventuri este un geniu al răului, beizadea Mihalache, boierul cel chior, os domnesc cu pasiunea intrigilor politice, a desfrâului, posesor gogolian de suflete şi cu un discurs ce ne aminteşte insistent de Naphta. El visează, în dispreţ total faţă de slăbiciunile omeneşti, reformarea rasei prin marele război purificator, urmat de revoluţii care vor nimici imperiile, şi de instaurarea unei ordini a plăcerii sexuale dezinhibate, patronate, desigur, de el însuşi. Puterea chiorului dâmboviţean răzbătea în toată Europa, pretext pentru autor să procedeze la câteva remarcabile reconstituiri de epocă, prin fapte şi personaje recognoscibile, precum bătăliile de la Plevna sau Griviţa, istoria lugubrului instrument care a fost ghilotina, Cuza sau Barbu Catargiu, împăratul Franz Joseph, Fourier sau Kropotkin. Nucleele epice plasate în România se disting prin atmosfera de la Podul Calicilor sau de la Curtea Arsă, în pagini exemplare pentru un veritabil poet al Levantului. Miza lui Kostas este uriaşă, exprimată direct, de un om cu intuiţii ale altitudinii: „...dacă voi izbuti să-mi duc istorisirea la capăt înseamnă că am biruit moartea. Am citi în cărţile povestaşilor celor vechi despre numeroşi oameni care şi-au câştigat viaţa în schimbul unei istorii. [...] dacă nu-mi aşterni cuvântul pe hârtie întocmai, fără să scoţi nimic sau să pui ceva de la tine, înseamnă că mi-ai luat şi viaţa adevărată şi viaţa scrisă, care până la urmă sunt una”.
Şi finalul, cu imagini ale violenţei generice a rasei, din vise care, în întreg romanul, funcţionează îndeobşte pe principiul mise en abîme, şi cu ipoteza unui Kostas Venetis nemuritor, contribuie la impresia că Octavian Soviany ne-a dat unul dintre cele mai puternice produse ale epicităţii de profil preponderent doric, cu idei, coerenţă, şi, mai ales, dramatism istoric.
© 2007 Revista Ramuri