Camus alias Caligula, în căutarea imposibilului

Ca să-l putem subsuma, cel puţin metaforic, pe Camus lui Caligula, este necesară o succintă introspecţie în structura psihosomatică a amândurora. Albert Camus (1913-1960), strălucitul scriitor francez, de origine algeriană, premiat Nobel (1957), se confruntă, în tinereţe, cu existenţialismul, noul curent ideologic, fundamentat teoretic în eseurile sale Mitul lui Sisif (1942) şi Omul revoltat (1951). Aceste scrieri  relevă influenţa, în formarea şi desăvârşirea personalităţii sale, a principiilor noului curent: accentuarea individualităţii, propagarea libertăţii individuale şi a subiectivităţii. Traversând epoca naşterii nazismului, calvarul Celui de-al doilea Război Mondial, cu lagărele de concentrare, închisorile, torturile, pericolul atomic etc, va fi  lesne de prins în curentele nihiliste ale vremii. Sub impresia acestor vicisitudini existenţiale, stau romanele sale celebre L’Étranger (Străinul, 1942) şi La Peste (Ciuma, 1947), ca şi faimoasa piesă istorică intitulată Caligula (1945), concepută în 1938. Cea mai jucată piesă a sa pe scenele lumii. La 25 de ani, Albert Camus a scris-o „obsedat de imposibil, otrăvit de dispreţ şi oroare”. Caligula, personajul central al piesei, un alt Hamlet al literaturii dramatice universale, se poate spune, este corespondentul, în plan ficţional, al Împăratului roman, Caius Iulius Caesar Germanicus (37- 41 d.H.) , care alături de nepotul său Nero au fost cei mai cruzi şi smintiţi tirani ai Romei. Poreclit Caligula (Cizmuliţă), Caius Germanicus este unul dintre Cei doisprezece Cezari ai lui Suetonius. Extravagant şi inuman, omoară fără judecată, umileşte senatorii şi pe toţi supuşii puterii sale absolute. O extravaganţă bulversantă este ridicarea calului său Incitatus la rangul de consul.
În piesa Caligula, Camus l-a transformat pe împărat dintr-un tiran crud şi sângeros, într-unul la fel de dur, dar dublat de unul romantic şi oniric, care va decreta: Nu există decât un singur fel de a fi egal cu zeii, să fiu la fel de crud ca ei. Camus l-a îmblânzit  atribuindu-i şi latura sa de visător şi de iubitor de artă, şi pentru a evita, probabil, asimilarea cu cei doi tirani ai vremii: Stalin şi Hitler.
Caligula este o piesă profundă, cu irizări de filozofie existenţialistă. Autorul s-a bucurat, după propria mărturisire,  de primirea favorabilă a piesei de către critica franceză, dar a fost uimit de faptul că a fost calificată drept o piesă filozofică. Nu e de acord, pentru că nu vrea ca piesa lui „să lâncezească sub povara teoriilor”. Sau dacă chiar există vreo filozofie, ea se situează la nivelul afirmaţiei: Oamenii mor şi nu sunt fericiţi. Îşi autocaracterizează piesa ca pe „o tragedie a inteligenţei” , în aceeaşi Prefaţă la ediţia americană a volumului de teatru Caligula and the three other plays  (1958).
László Bocsárdi, director al Teatrului din Sfântu Gheorghe, regizor cu mare experienţă şi apetenţă pentru piesele clasice, „fiindcă sunt mai complexe”, a pus în scenă la Teatrul „Marin Sorescu”, din Craiova, piesa Caligula, cu înţelegerea altui regizor cunoscut şi director de teatru, Mircea Cornişteanu, dar şi cu sprijinul unei trupe renumite, de actori  talentaţi. Piesa a avut premiera  în ajunul Zilei Mondiale a Teatrului, adică în 26 martie a.c., constituind astfel o festivă aniversare a acestei zile.
Trebuie remarcat, ab initio, respectul instanţei regizorale pentru textul dramatic al autorului, în traducerea reuşită a lui Alice Georgescu, permiţându-şi numai unele neînsemnate interpolări. Încredinţarea rolului principal tânărului actor Sorin Leoveanu este semn de preţuire a măiestriei actoriceşti a celui care obţinuse anterior două premii UNITER, pentru un rol secundar. Astfel, Sorin Leoveanu se înscrie, cu bune reuşite, în construcţia şi interpretarea de excepţie a lui Caligula din piesa lui Camus, alături de celebrul actor  francez Gérard Philippe, primul interpret al rolului din premiera absolută a piesei, de la Teatrul Hébertot (1945), urmat de nu mai puţin faimosul actor american Richard Chamberlain...Dar şi de cunoscuţii actori români: Gheorghe Cozorici, Ovidiu Iuliu Moldovan, George Motoi, Dan Condurache...
Montarea de la Craiova a contat, de asemenea, pe valoarea şi experienţa actorilor craioveni de primă mână: Ilie Gheorghe (Cherea), Valer Dellakeza (Senectus), Gabriela Baciu (Caesonia), Valentin Mihali (Helicon), Ion Colan (Lepidus), Adrian Andone, (Metellus) Angel Rababoc (Cassius)... care, pe lângă prezenţa şi mişcarea scenică exemplare, ne-au impresionat şi de această dată prin vocile lor inconfundabile. S-a auzit mai puţin clară şi decisă vocea tânărului viitor actor Vlad Popescu, semn că încă nu şi-a desăvârşit pregătirea. O notă pozitivă însă pentru toţi actanţii acestei distribuţii mamut.
A fost bine surprinsă transformarea lui Caligula dintr-un împărat cvasi normal într-un revoltat diabolic împotriva alcătuirii strâmbe a lumii. Poate şi din cauza morţii Drussilei, sora şi amanta lui, dar mai ales din aflarea de la Intendent (Cătălin Băicuş) că trezoria e principala treabă a statului: Dacă trezoreria are vreo importanţă, atunci viaţa omului n-are niciuna. Şi pentru că a guverna înseamnă a fura, dispune ca senatorii şi cei avuţi să-şi facă testamentele în favoarea statului şi să fie ucişi. Omoară fără judecată, instituie depravarea în Palat, atentează la valorile umane, respinge libertatea, prietenia, dragostea, solidaritatea, binele. „Iau în sarcina mea un regat al cărui rege e imposibilul”. Distrugând pe alţii însă se autodistruge, acceptând în final moartea ca pe o eliberare, ca pe o odihnă. Spirit poetic, introduce unele momente de emoţie artistică , dar elimină distanţa dintre poezie şi crimă, sprijinit pe puterea absolută pe care i-o conferă poziţia de stăpân al Imperiului. Cea mai mare excentricitate, nebunie a lui, este aceea de a avea luna. Moare nefericit, se „sinucide”, putem spune, neîmplinindu-i-se şi acest deziderat demonic.
Am asistat la un spectacol eveniment, cu puţine inadvertenţe observabile (neconcludentă scenic relaţia cu Drussila şi moartea ei; muzica acoperind vocile actorilor întorşi cu spatele; decorul şi costumele modernizate simbolic şi auster, deşi vreo cariatidă şi vreo togă nu cred că ne-ar fi împiedicat să receptăm mesajul spectacolului istoric, dar ne-ar fi oferit în schimb acea doză de parfum de epocă; unele trenări ale acţiunii, după unii spectatori; costumul de „lebădă” al împăratului, putea fi abandonat într-un final...) Acestea pot intra, de altfel, în sfera lui de gustibus non disputandum, nealterând intensitatea trăirilor emoţionale autentice, induse pe tot parcursul reprezentaţiei.
Spectacolul reuşit şi-a împlinit dezideratul din mărturisirea regizorului: să  ne treacă „dincolo” într-o altă dimensiune, dovedindu-se o adevărată operă de artă. O notă bună şi pentru expoziţia de fotografii din timpul pregătirii piesei, de pe simezele din hol, semnată şi donată de Constantin Pădureanu, cât şi pentru caietul-program care conţine ingenios şi textul integral al piesei.