Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Din Jurnal (2002)

        de Gabriel DIMISIANU

1 ianuarie

Zi geroasă, zăpadă înghețată în jurul sârmelor de telegraf (dar mai există, mai funcționează telegraful ca mijloc de comunicare?) Nu am ieșit de trei zile și nici nu voi ieși până în 3 ianuarie. Nemulțumit pentru că intru în noul an restanțier la scris. Dar se putea altfel? Citesc cartea aiuritoare a lui Duke, congresmanul negaționist al holocaustului. O întoarcere a istoriei pe dos.

2 ianuarie

Zi geroasă cu soare. Am terminat de citit Duke, am început Patapievici (Omul recent). Încerc să repornesc lucrul la articolul despre Trubendal. Scriu despre cărți cu sentimentul că repet ce am spus și despre altele, că mă tot repet. Mai bine aș scrie amintiri, portrete, evocări ale lumii literare prin care m-am învârtit. Am scris unele lucruri de acest fel și au fost bine primite. M-am obligat însă (față de mine) să scriu acest ciclu de articole despre momentul literar 1945-1948 și trebuie dus până la capăt. Ar mai fi să scriu despre romanul Soranei Gurian (dar nu-l găsesc), despre Revolte de F. Aderca, de care am dat chiar printre cărțile mele (a apărut în 1945 la Fundațiile Regale), despre nuvelele lui Petru Dumitriu (Euridice) și despre Întâlnirea din pământuri a lui Preda. După asta o privire de ansamblu, câteva considerații istorice, să spun ceva despre „crizism“, subiectul acelei polemici din 1946 pornită de la faimosul articol al lui Virgil Ierunca.

3 ianuarie

Azi ies din casă, în sfârșit, mă duc la R.l., prima reuniune redacțională din acest an, mă duc cu plăcere, ca deobicei, totuși cu un ghimpe în suflet pentru că n-am încheiat articolul. De fapt abia l-am pornit, lungă, anevoioasă pornire, istovitor demaraj. Aceste începuturi dificile îmi consumă energia, îmi taie suflul, astfel că de la o vreme scriu scurt, tot mai scurt, dar ce rău poate să fie în scurtime? Pentru cititor, nimic rău.

11 ianuarie

Mă îndrept vertiginos spre a 66-a aniversare și mi-e rău. De vreo două zile am dureri în jurul ochiului stâng, pleoapa de jos inflamată, roșie, mă doare. Am fost ieri la Fane B., marele oftalmolog și bunul meu prieten care s-a uitat în fugă: pare să fie un început de conjunctivită. Mi-a prescris niște picături. Le-am picurat în ochi, cum mi-a spus. Efectul e deocamdată nul. Ba încă mai mult mă doare. Ba mă doare și capul, chiar acum, când scriu. Astfel începe anul 2003, sper să-l termin mai bine, să-l termin.

12 ianuarie

Lucrurile nu sunt chiar disperate, cum mi se păreau ieri. Am fost din nou la Fane, azi dimineață. Izbucnește un banal urcior, dar dureros, sâcâitor. Parcă totuși durerea s-a mai potolit, deși F. îmi spuse să mă duc luni dimineață să-mi facă o mică incizie. Fir-ar să fie! Sper să scap fără incizie, ce plictiseală!

A fost adineauri Livius, să-mi aducă articolul despre Caragiale, discutat cu N.M. Mi-am aruncat ochii pe el, admirabil. Îi spun, dar el ca și cum n-ar fi auzit: dacă nu-i bun aruncă-l la coș, v-am mai spus asta și voi nu vreți să țineți seama, dacă ceva din ce vă dau nu e bun, aruncați la coș. Cunoscutul răsfăț al lui L. Am să arunc articolul în pagina a 3-a R.l., la loc de cinste, în deschiderea numărului Caragiale, imediat după editorialul lui N.M.

20 ianuarie

În sfârșit, soare! Dar nu pot să ies, am de scris pentru numărul special articolul despre Caragiale, astfel cum l-a văzut Valeriu Cristea. El a polemizat cu mine, având dreptate, dar și eu aveam dreptate. El vorbea despre inconsistența sufletească a personajelor lui Caragiale, expresii ale vidului, pe când eu vorbeam dimpotrivă de frenezia lor vitală, de excesul de trăire al acestor oameni, înnebuniți de patima politică. Se poate susține și una și cealaltă.

28 ianuarie

Antipatică dimineață de luni. Antipatică mai ales prin faptul că trebuie să scriu, „scris de meserie“, în timp ce afară e soare. De aniversare m-au sunat cam aceiași, dar parcă mai puțini decât în alți ani. Și vor fi din ce în ce mai puțini, lucru firesc.

30 ianuarie

M-am așezat la masă și am tras sertarul din dreapta cu un gest mecanic. Am scos Jurnalul, l-am deschis, am notat data și... nu am nimic de scris. Ba, mai rău, îmi pare fără rost să fi scris ce mi se întâmplă, să recapitulez întâmplările de ieri. Este fără rost.

© 2007 Revista Ramuri