Viaţa pe hîrtie

Într-un eseu din Declaraţie de iubire – „Dans cu o carte“ –, Gabriel Liiceanu, aprofundând o idee a lui Constantin Noica ce vedea în lectură o discuţie cu departele nostru, vorbeşte de unul dintre principiile ce întemeiază  lectura, principiul dez-depărtării. În spiritul acestei apropieri se angajează Marius Chivu reunind în Ce-a vrut să spună autorul (Colecţia „Ego.Publicistică”, Editura Polirom, Iaşi, 2013) dialogurile purtate, în paginile din Dilema veche, 22, Orizont, Dilemateca, cu unele dintre figurile centrale ale culturii contemporane.

Între teoreticieni, critică, public, problema receptării persistă, iar interogaţia retorică ce plutea ameninţător dezorienând vechile şi mai recentele generaţii de şcolari e o armă cu două tăişuri: „ce a vrut să spună autorul” concentrează aici tensiunea dintre intenţie şi rezultat, dezvăluirea reţetarului estetic, a imperativelor etice şi a bagajului afectiv, o breşă în intimitatea, strategiiile, poetica, obsesiile, anxietăţile şi bucuriile unui scriitor.

Douăzeci şi şapte de dialoguri acoperă şi bifează în mare parte peisajul actual: poeţi, prozatori, eseişti, scriitori din exil, generaţii diferite, viziuni apropiate, viziuni opuse şi o temă comună: scrisul ca existenţă, existenţa prin scris. Pentru fiecare, ideea cardinală e sintetizată într-un titlu provocator – „Literatura nu a promis niciodată că are efectele unui spa” (Ana Maria Sandu), sentenţios – „Un intelectual înregimentat nu mai conteză” (Radu Pavel Gheo), asumat – „Oriunde aş marge am o viaţă cu accent” (Cătălin Dorian Florescu), seducător-senzaţional – „Pe cărţile mele oamenii au făcut dragoste” (Emil Brumaru), avertizator – „Un scriiitor adevărat este un masochist incurabil” (Gheorghe Crăciun), sau într-un (in)voluntar vers – „Poezia, draga de ea, e de o cruzime feroce!” (Radu Vancu), cu rol de captatio benevolentiae ce consecutiv evoluează într-un sistem înlănţuit de întrbări şi răspunsuri, în final fiecare interviu este suplimenat de un up-date-revizuire şi bonus-uri concretizate în jocuri prezumtive – „Ce scriitor(i) aţi invita la un chef imaginar?, întrbări „indiscrete”: „Ce muzici ai în iPod?”, „Ce vers/frază v-aţi tatua pe corp?”. Nu se respectă un pattern, dar există o serie de puncte nevralgice (de recurenţa cărora  autorul însuşi ne previne) ce apar în dezbaterea literatură-existenţă, clivajul viaţă-scris: Cât de terapeutic poate fi scrisul? Salvează scrisul existenţa? Care este cea mai mare satisfacţie oferită de literatură? Răspunsurile oscilează între încrîncenare şi descoperirea unui ritm intern plauzibil: „Am vrut să uit de scris scriind” - Angela Marinescu, şi convingerea că la baza, originea expresivităţii întunecate există un optimism fundamental; recunoştinţă: „Asta a fost cea mai mare satisfacţie, că puteam scrie” – Emil Brumaru; scrisul ca o caznă  sau ca o soluţie – Marin Mălaicu-Hondrari, până la iluzionare, promisiunile şi pericolele livrescului – „trăiam utopia scrisului mai intens decât utopia lumii” – Mircea Cărtărescu sau cum „şi din viaţă înveţi să citeşti cărţile” – Ioana Pârvulescu.

Deplierea straturilor, perspectivelor se produce în sensul cel mai larg – istorie, ideologie, morală, doctrine, adeziuni, relaţiile sinuoase dintre biografism şi ficţiune, literatură şi trecut. Andrei Codrescu vorbeşte despre „norocul” de a fi trăit în timpuri interesante – contactul direct/ indirect cu trei forme social politice: fascism, comunism, capitalism,  Ioana Nicolae – varianta autohtonă a unui fenomen berlinez Ostalgia, recuperarea trecutului recent între ingenuitate şi „capitolul obligatoriu cu amintiri din comunism” din Urbancolia (Dan Sociu), Dan Lungu despre cariera internaţională şi viitoarea transpunere cinematografică a romanului Sînt o babă comunistă! sau comunismul ca „zgomot de fond” în proza lui Florin Lăzărescu.

Centrul de interes se mişcă însă în spaţiul metodei, în chestionarea opţiunilor, deplasărilor dinspre poezie spre proză şi invers, preferinţa proclamată deschis sau atitudinea defensivă a scriitorilor „de a-şi păzi scrisul de categoriile de gen, de convenţiile formale, de etichetele limbajului critic, ca şi cum scrisul ar fi o formă vizuală de tăcere care, precum în ghicitoarea cu pricina, s-ar risipi atunci când i-ai rosti numele”. Trespassing-ul de genuri este preluat, practicat, teoretizat indiferent de generaţie: Nora Iuga respinge fidelitatea pentru un gen sau altul şi se declară adepta adulterului, Dan Coman indicând construcţiile hibride din În zahăr de pepene, De ce fierbe copilul în mămăligă constată necesitatea adaptării instrumetelor criticii noilor structuri, Marin Mălaicu-Hondrari iubeşte romanele cu atmosferă poetică (Nabukov şi Durell), unde „alăturarea adecvată a cuvintelor” tranformă un stil „bine strunit” într-unul poetic.

Accentul se trasferă şi în alte zone, nu numai literatură, ci şi cinema ori muzică, în dialogurile cu Răzvan Petrescu şi Şerban Foarţă, cu Andrei Pleşu despre dileme, bucurie şi arta „de a-ţi pierde timpul”, cu Dan C. Mihăilescu despre Woodstock, Beatles, viaţa la ţară şi sfaturi „ca de la un critic încercat de vremi la unul încă naiv”.

Propunere de autoscopie, de confesiuni lucide, elevate, cinice, ludice, optimiste, interviurile lui Marius Chivu reinjectează interesul pentru viaţa impalpabilă şi indispensabilă ce se ascunde în paginile unei cărţi, în mintea autorului.