Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Scriitorii și trãdarea Dragonului (II)

        

Urmând ca respectiva întâlnire (Scriitori – Nicolae Ceaușescu) să se desfășoare la o dată prestabilită (13 martie ’81), Secția de Propagandă a C.C. al P.C.R. i-a pregătit lui N.C., prin grija lui Ilie Rădulescu, unul din șefii acesteia, sinteze asupra producției tuturor genurilor literare; cea cu privire la proza scurtă (povestiri, nuvele, schițe, reportaje), având ca temă prioritară „oglindirea vieții tineretului, maturizarea sa politică, civică și morală în procesul muncii, este găsită ca „fiind lipsită de substanță și originalitate“; critica, istoria și teoria literară sunt considerate aproape deplorabile, acest segment al creației literare având scăderi „atât de ordin tematic, cât și din punct de vedere al conținutului“, dând dovadă „de slabă preocupare pentru evidențierea substanței ideologice a creației“.

Romanul nu își prea făcuse nici el datoria din punct de vedere tematic și ideologic, contabilizându-i-se neîmpliniri în privința „schimbărilor de conștiință și mentalitate pe care le-a produs transformarea țăranului în muncitor industrial (...), evocarea literară a mișcării comuniste și muncitorești.“

Respectiva întâlnire a fost deschisă (cum altfel) de N. Ceaușescu (însoțit de D. Popescu, Suzana Gâdea și Ilie Rădulescu), care i-a avertizat dintru-nceput: „Vreau să vă atrag atenția ca să indicați foarte pe scurt problemele, pentru că nu vreau să facem o dezbatere în legătură cu problemele scriitorilor.“

În cuvântul său, Șt. Aug. Doinaș a ținut să releve unele „anomalii ale vieții literare (...) pentru că locul instituțional al activității noastre este (...) discreditat și sabotat, iar cadrul legal al activității noastre este călcat în picioare, ele nefiind pe placul unor persoane situate ierarhic deasupra Uniunii.“

Poetul pune, în final, problema cenzurii, „... deoarece s-a instaurat tacit un regim discriminator între publicații, decedata instituție a cenzurii (1977-n.s.) trăiește încă prin cenzori“; el cere curmarea abuzurilor administrative care se fac la nivelul unor instituții superioare Uniunii Scriitorilor (Consiliul Culturii și Educației Socialiste, secția de Propagandă a C.C. a P.C.R.-n.s.)

Cuvântul cel mai tăios, tranșant, l-a avut în termeni „obsceni“ scriitorul Ion Caraion (cel căruia i-a fost oprită/retrasă semnătura din viața literară până în anul 1966), după cum se vede în textul intervenției sale și din informarea („Cărții Românești“) și Referatul Direcției literaturii și publicațiilor (din C.C.E.S.) la volumul „Jurnal I“.

Marin Radu-Mocanu

 

INFORMARE

asupra volumului „Jurnal I“ de Ion Caraion

Editura „Cartea Românească“

Cartea „Jurnal I“ de Ion Caraion, apărută în luna iunie 1980, a figurat în planul editorial unic pe anul 1980 aprobat de Comitetul Politic Executiv, la editura „Cartea Românească“ (plan ferm, poziția 71-22 coli editoriale).

A fost citit și avizat în editură de Georgeta Dimisianu, redactor, și Marin Preda, director.

Nu a fost citit înainte de apariție la C.C.E.S. S-a difuzat într-un tiraj de 16.299 exemplare.

Ion Caraion s-a născut la 25.V.1923 la Rușavăț (Buzău). Absolvent al Facultății de litere și filozofie. Debutează în 1939 în revista „Universul literar“. În 1943 îi apare primul volum de versuri „Panopticum“. Două volume ulterioare: „Omul profilat pe cer“, 1945 și „Cântece negre“, 1947 îl afirmă ca poet modern. Urmează o perioadă când nu a fost prezent în viața literară. Revine în 1966 cu volumele: „Eseu“ și „Dimineața nimănui“. Începând cu anul 1968 Ion Caraion publică frecvent în presa literară și ca autor de volume (ca poet, eseist și traducător).

DIRECȚIA LITERATURII ȘI PUBLICAȚIILOR

Referat

Ion Caraion: „Dragostea e pseudonimul morții“

Editura „Cartea Românească“

318 pagini

Noul volum de poezii al lui Ion Caraion, compus din trei cicluri („Teritoriu ars“ dedicat Rodicăi Popescu; „Cântece în poziție de tragere“ dedicat lui Marin Preda și „Regii din pont“ dedicat lui Romulus Dianu) se integrează firesc, tematic și artistic, creației de până acum a poetului, poartă pecetea permanentei insurgențe etice și lirice față de ceea ce poetul consideră a fi valori perimate, învechite și rutiniere, chiar false valori ce se mențin printr-o inerție a ignoranței.

Spiritul nonconformist, iconoclast față de pseudorespectabilitățile de tot felul, se materializează cel mai bine în limbajul liric, poetul cultivând adesea urâtul și grotescul expresiei, șocând astfel cu bună știință comoditatea și șablonul: „... locuim în zdrobirea cuvintelor...“ Pe această linie, îndeosebi lirica erotică este contaminată de macabru, viziunea tragică îmbinându-se expresiv cu o subtilă ironie detașată.

Mai presus însă de incoerența, de dezarticularea intenționată a limbajului, transpare din volum o anumită criză existențială a poetului, o criză a încrederii, a afectivității, a sentimentului: „... împărăția era surdă, împăratul urât / ce valoare are un om?“... „ceea ce o să mai vină / e carență // mortul cară cu roaba / statuia tandreții“... „fiecare clipă aș vrea s-o întârzii / mie însumi strein devenindu-mi / lumea rămâne de-o singură culoare: / indiferența“... „încâlcit univers / nebunie timidă-n care mă culc / în care mă scol / pulbere, fulg / mers gol stea goală / stea goală timp gol“... „tu ești, doamne? – mă confundați / drace! Tare pipernicit mai ajunse și dumnezeu / (ce scarabeu) / mi-e greață și frică, mi-e milă și scârbă / de tot și de toate / ăsta e publicul: feriți-vă!“

Impasul pare a se extinde și asupra viziunii despre artă, asupra rolului poeziei: „... poezia-i un coșmar pe acoperișurile căruia / se ceartă barza albă cu barza neagră / dându-se de-a dura-n oul hazardului“... „Vine iarna ca o armată de ocupație / Nu vreau să-mi găsească / mingile și ochii-n recreație / Fugiți, poemele mele! Pământu-i o broască / Nu mai vreau nimic / Pământu-i o broască / de stronțiu. Care cască / Un dric. Vaiet și vaier / Caut poemelor mele straie de aer“.

Ultimul ciclu, „Regii din pont“, înrudit oarecum cu evocările de atmosferă balcanică ale lui Ion Barbu, reia tema erotică, dar conține și accente ale aceleiași deziluzii, ale conștiinței inutilității lamentației: „Oxidează soarele. Fidelii / unui soi acum sublim de idioți / Timp de pleavă. Cer al oboselii. / Dai să scoți un vaiet. Nu-l mai scoți“.

Poet al contestației, al revoltei în fața tuturor inerțiilor, Ion Caraion propune cu acest volum imaginea unui artist ale cărui menționate caracteristici se îmbină cu o acută stare de criză interioară. Pe plan artistic această criză de ordin afectiv mărește tensiunea ideii și a imaginii, oferind spectacolul luptei artistului pentru dominarea unui univers adesea haotic și ostil.

Al. Naghi

(14.II.1981)

DIN STENOGRAMA ÎNTÂLNIRII UNUI GRUP DE SCRIITORI CU NICOLAE CEAUȘESCU

Tov. Ion Caraion:

Tovarășe Ceaușescu,

Ne cunoaștem și am lucrat împreună, ziua și noaptea, și nopți întregi, atunci când – precum știți – eram puțini și erau mulți împotriva noastră.

Suferințele vieții mele nu mi-au modificat convingerile din acei ani.

Dar iată ce se întâmplă:

Am fost în ultimii ani atacat în diferite foi legionare din Spania, Franța și America, imputându-mi-se că mănânc „borș Ceaușescu“ și că am „trădat“ exilul, deoarece făcând câteva călătorii în străinătate, în loc să rămân acolo, printre cei fugiți, m-am reîntors în țară.

Am fost atacat la „Europa liberă“ că laud pe șeful cenzurii din România, deși numai de laudă nu era vorba.

Am fost atacat aproape două luni aici în București, în revista „Săptămâna“, în vara anului trecut, că mănânc „icre negre“ și că nu se cuvenea să fiu reabilitat, reabilitare cerută chiar de dumneavoastră. În zilele în care ea avea loc, Eugen Barbu pretindea în biroul Uniunii Scriitorilor, din care pe atunci făcea parte, să fie eliminați dintre colaboratorii „României literare“ Constantin Noica, N. Carandino și Ion Caraion – „niște foști și viitori pușcăriași“.

Cu patru decenii în urmă, în anii războiului, am fost frecvent înjurat în toată presa de dreapta din țară și de pe front, începând cu oficiosul antonescian ziarul „Viața“, cu „Porunca vremii“ (cotidian antisemit stipendiat de Ambasada Germaniei hitleriste) și „Neamul românesc“ (devenit pe atunci neam nemțesc) și continuând cu multele foi șovine și anticomuniste din Basarabia, Bucovina, Transnistria, Crimeea și Caucaz.

Am fost cenzurat aproape zilnic. Am fost amenințat cu revolverul la tâmplă de șeful cenzurii militare, col. Atanasiu. Iar hitleriștii, care nu pustiau pământul cu inteligența lor, nu s-au dovedit la vremea aceea totuși așa de subdezvoltați mental încât să-și închipuie că lucrurile scrise de mine în ziarul „Ecoul“ (mă refer la articolele „Teatru în Norvegia“ și „Un anonim: Gheorghe Vasilescu“) erau de dragoste pentru ei. Așa că doi agenți ai Gestapoului au venit să mă aresteze de la redacție. Scăpat ca printre picături, am stat fugit și ascuns prin Moldova. Iată însă că e posibil după 40 de ani, cu referire la aceleași două articole, să sosească un incalificabil denunț către dumneavoastră, tot pe filiera Eugen Barbu, care mă acuză nici mai mult nici mai puțin decât de... filonazism! Au trebuit să fie necesare eforturile conjugate, conștiente și mature a trei instituții (Editura „Cartea Românească“, Uniunea Scriitorilor și Consiliul Culturii), care desigur că mai aveau și altceva de făcut, ca să se explice câtă infamie stă în dosul unei asemenea practici. Mai mult, la p. 181 a ultimului volum din „Incognito“, carte de Eugen Barbu și alții, se spune textual despre colaboratorii Ecoului, în majoritatea lor comuniști și ilegaliști, că „i-au pupat în cur“, și pe nemți, și pe legionari“. Foarte frumos exprimat pentru un academician... Dar nu e vorba doar de exprimare, ci de părerea pe care un fost membru al Comitetului Central poate (după ce și-a aruncat carnetul de membru de partid și decorațiile, amenințând că va deveni dizident), poate să emită liber despre cei care au scris în presa cu adevărat democrată.

Tovarășe Ceaușescu, știm cu toții de către cine și pentru ce sunt plătiți cei care ne atacă în străinătate și la „Europa liberă“: aceia sunt plătiți de capitaliști și n-au cum să ne fie prieteni. Dar pe cei din paginile „Săptămânii“ care au injuriat până acum sute și sute de scriitori români, pe aceștia îi plătim noi, îi plătește partidul, poporul, și-i plătește de ani de zile, iar de ani de zile ei înveninează climatul ideologic, literar și social, vrând puterea. Cât mai multă putere. Pentru ce îi plătim, dacă ei adoptă față de instituțiile noastre socialiste (reviste, edituri, Uniunea Scriitorilor, Fondul literar, foruri culturale etc.) aceleași denigratoare atitudini ca și cei de la „Europa liberă“? Dacă idealuri pentru ei au devenit antisemitismul, elogiul filozofiei reacționare dintre cele două războaie, scindarea unității scriitorilor, sistematica rănire a coeziunii și echității partidului, calomnia, interzicerea dreptului la replică și amenințarea cu denunțul?

Tovarășe Ceaușescu, importanța oricărui scriitor adevărat, care servește cinstit partidul și poporul, trebuie să fie numai importanța și valoarea pe care o are manuscrisul său, iar nu funcția în care temporar a fost așezat, iar nu ciomagul, ocara, scuipatul cu care veșnic suntem întâmpinați, repet, sute și sute de scriitori, iar de la un timp și conducători ai consiliului Culturii, în rândurile cărora este perfid strecurată ideea că ei, injuriatorii, și numai ei, reprezintă în exclusivitate partidul, dragostea de țară, maxima prețuire a conducătorului său, adevărata conștiință socialistă și că mai sunt și delegați pe deasupra să vorbească în numele partidului, căruia îi aruncă în nas carnetul de partid, să amenințe în numele partidului (pe care nu-l onorează), să acapareze presa, presa literară, radioul, televiziunea.

Tovarășe Ceaușescu, în rândurile scriitorilor și în rândurile întregii noastre populații e bine să fie liniște, așa cum ați recomandat mereu și cum spune buna judecată a fiecăruia, ca să nu ne oblige alții să ne liniștim. Retrageți din mâna elementelor de scandal, care au acaparat presa și abuzează de ea, dreptul de a practica despotismul, vulgaritatea, discordia și în esență un amor foarte mincinos față de partid și față de dumneavoastră personal.

Eu, și ca mine și ceilalți, suntem mulți, v-o cerem pentru că vrem să domnească în țara noastră buna înțelegere și conlucrarea.

Întăriți Uniunea Scriitorilor, redați-i toate cele trebuitoare, nu lăsați a-i fi slăbită autoritatea și prestigiul și veți fi înconjurați de întreaga noastră recunoștință și prețuire.

Vă mulțumesc că m-ați ascultat.

© 2007 Revista Ramuri