Claude Simon – romanul pictural

Claude Simon, laureat al Premiului Nobel pentru literatură (1985), de la a cărui naştere se împlinesc anul acesta o sută de ani, ar fi dorit să fie pictor. În 1933, urmează cursuri de pictură la Academia de Arte André Lhote din Paris, ocupându-se şi de fotografie. Destinul îi îndreaptă însă paşii spre scris, din care va face o artă, pictând cu cuvinte. Primul său roman publicat este Le Tricheur/Trişorul, care apare în 1945, la Éditions du Sagitaire. Demersul scriptural novator al scriitorului este vizibil deja în Le Vent/Vântul (1957), care se înscrie pe linia „noului realism”, promovat de Alain Robbe-Grillet. Romanul L’Herbe/Iarba (1958), al cărui titlu simbolizează vegetaţia mediteraneană invadatoare, anunţând „masa verde a ierbii pe unde aleargă caii în galop”din La Route des Flandres/Drumul Flandrei (1960), va fi ecranizat în 1961, iar în 1963 va fi pus în scenă, cu titlul Despărţirea, la teatrul Lutčce. Claude Simone primeşte în 1967 Premiul Médicis pentru romanul Histoire/Istorie, plasat sub constelaţia amintirii.

Scriitura vizuală, caracteristică lui Claude Simon, este ilustrată şi de cărţi precum Le Palace/Palatul (1962), Femmes/Femei (1966) sau La Bataille de Pharsale/Batălia de la Pharsala (1966), roman dominat de experimentul intertextual, sub forma citatului din Proust, de exemplu, sau a descrierii unor tablouri de Dürer sau Brueghel. Romanul Triptique/Triptic (1973), roman autoreferenţial, se circumscrie aceleiaşi obsesii a vizualului, ca şi Leçon des choses/Lecţia lucrurilor (1975) sau Les Géorgiques/Georgicele (1981).

În 1985, Claude Simon devine laureat al Premiului Nobel, discursul rostit cu această ocazie (Discours de Stockholm/Discursul de la Stockholm) fiind publicat în 1986, la Editura „Minuit”, sub forma unui eseu având ca temă moartea romanului realist. Printre cărţile apărute ulterior, semnalăm romanul-experiment Le Jardin des Plantes/Grădina plantelor (1997), sinteză a operei simoniene.  Scriitorul se stinge din viaţă în 2005. În 2006, apare la Gallimard, în colecţia Pléiade, volumul Śuvres/Opere, incluzând textele selectate anterior de autor.

Claude Simon, unul dintre marii reprezentanţi ai Noului Roman, se impune prin rafinamentul descriptiv, element definitoriu al scriiturii sale, având la bază dicţionarul, enciclopedia, după cum mărturisea autorul cu ocazia colocviului ce i-a fost consacrat în 1974 la Cérisy-la-Salle. Romanul Drumul Flandrei (Editura Rao, 2013), care are ca punct de plecare nuvela Le Cheval/Calul (publicată în 1958 în revista Lettres nouvelles) este ilustrativ pentru inserţia de «tablouri de sine stătătoare» într-un discurs epic alambicat, marcat de lipsa punctuaţiei şi de o sintaxă distorsionată. «Lumea imagine», în sens heideggerian, oferă cititorului intrarea în atmosfera terifiantă a războiului (recreată de amintirea experienţei trăite), întâlnirea cu Georges (un alter-ego al autorului) şi camarazii săi din armata de cavalerie (Wack, Iglésia, Blum), dar şi întâlnirea cu erosul.  Povestea de dragoste aduce în prim-plan tabloul senzualei Corrine, soţia generalului Reixach, care îl înşeală cu jocheul Iglésia. Această femeie, al cărei metonim este „rochia roşie vaporoasă şi indecentă” ar fi cauza suicidului presupus al generalului, mascat elegant de aventura războiului.

Tabloul hipic generează paralelismul femeie/iapă, conferind textului o puternică notă sexuală: „iepele tinere proptindu-şi pe rând copitele fine şi trăgându-le înapoi de parcă
s-ar fi ars, dănţuind, părând că rămân suspendate în dans, deasupra solului, fără a atinge pământul, clopotul, bronzul răsunând nemaicontenind să răsune, în vreme ce una după alta cazacele sclipitoare lunecau liniştit în după-amiaza elegantă, şi Iglésia trecând fără să se uite la ea îmbrăcat în cazaca roz ce părea că lasă în urmă unda parfumată a cărnii ei, de parcă ea ar fi luat una din lenjeriile ei mătăsoase şi ar fi aruncat-o  asupră-i, încă umedă, îmbibată de aroma cărnii ei, şi deasupra profilului său galben şi trist de pasăre de pradă, şi a picioarelor lui scurte îndoite, cu genunchii în afară, chircit pe iapa roşcată-aurie cu mers falnic (...)”.

Pendularea între prezent şi trecut aduce în faţa cititorului tabloul aristocratic al strămoşilor-armăsari ai lui Georges, iar intertextul trimite spre imaginea femeii Centaur din Picturile antice din Herculanum.

O imagine care atrage atenţia în acelaşi roman este cea a păunului, simbol solar prin mişcarea de rotaţie a cozii sau simbol al totalităţii (în esoterism), prin faptul că strânge, în evantaiul cozii lui, toate culorile. Misteriosul personaj feminin circumscris albului („Doamne sfinte: era exact ca laptele, ca smântâna vărsată.”), care i s-a arătat lui Georges la geamul luminat de lampă al unei clădiri dintr-un sat pierdut din Ardennes, la vreme de război, dispare după o perdea, a cărei descriere este dominată de „coada păunului”: „căci n-a apucat decât să vadă la una dintre ferestrele de la primul etaj al casei cum perdeaua cădea la loc, o perdea dintr-o împletitură ieftină de care se vând prin târguri şi care avea ca model un păun cu coada nerăsfirată încadrat într-un romb ale cărui laturi oblice închipuiau un fel de trepte urmând ochiurile împletiturii, coada păunului legănându-se o dată sau de două ori, apoi rămânând nemişcată (...)”. Păunul, motiv de inspiraţie pentru pictorii simbolişti, este prezent şi la scriitori ca Flaubert sau Proust. La acesta din urmă, apare în volumul Timpul regăsit, unde este descris un şervet care „etala, împărţit între cutele sale, penajul unui ocean verde şi albastru ca şi coada unui păun.”

Poetica romanului simonian este marcată de împletirea narativului cu picturalul, descrierile focalizate pe detalii şi pe o cromatică inepuizabilă invadând textul şi dezvăluind citiorului uimit lumea ca imagine.