La Provedenza, che governa il mondo...
due principi ordinň in suo favore
(Paradis, XI)
Dante face în Cantica Paradisul, Cântul al XI-lea şi al XII-lea, elogiul sfinţilor Francisc de Assisi (n. 1182) şi Dominic de Guzman (n. 1170), reformatori ai vieţii creştine din secolul al XIII-lea, întemeietori ai cunoscutelor ordine franciscan şi dominican, fără a uita decăderea unor urmaşi ai ambilor. Sfântul Toma, un dominican, va lăuda lucrarea spirituală a sf. Francisc, Bonaventura, filosof franciscan, celebrează figura sf. Dominic. Invocaţi panegiric în Cântul al XI-lea împreună, în prima parte, sfântul Francisc va fi protagonistul părţii a doua. Sfântul Dominic va străluci în Cântul al XII-lea. Există un paralelism, dar şi un contrast, observa un apreciat exeget, Natalino Sapegno, deoarece franciscanul Bonaventura va critica decăderea dominicanilor, iar Aquinatul disensiunile dintre franciscani. Ce vreau să subliniez este că idealul politic al marelui Florentin este un regim laic luminat, Imperiul, unde Biserica să nu se amestece în treburi lumeşti, mai mult, bogăţia sa terestră contravine celei celeste, rolul clerului este de a da bune exemple de virtute şi caritate poporului, nu de a acumula bogăţii şi onoruri.
Dacă poetul are o particulară admiraţie pentru Francisc din Assisi, este cred şi pentru că bunurile lumeşti nu-l interesează pe tânărul din Umbria, care s-a îndrăgostit de Domniţa Sărăcie (vezi opusculul Sanctum Commercium Sancti Francisci cum Domina Paupertate, tradus de franciscanul Ştefan Acatrinei, mai recent), el predicând renunţarea la deţinerea oricărei proprietăţi şi alegând sărăcia de bună-voie. Dante cunoaşte în mod indirect scrierea amintită, spun exegeţii, prin intermediul sfântului Ubaldo (Ubertino) da Casale (n.1259), autorul lucrării Arbor vitae crucifixae. Ar fi aici de adăugat că o perspectivă melifluă asupra franciscanismului nu e deloc exaltată în terţinele danteşti. Încredinţarea în voia Domnului, în cele pe care le va dărui mai mult Providenţa, decât administrarea unor resurse naturale, nu este numai jubilaţie, ci şi privaţiune aspră, ascetică, program sever de rugăciune. O regizoare ca Liliana Cavani ne propune o interpretare foarte sobră a vieţii Sfântului din Assisi, cu unele cadre întunecate, iernatice, oarecum în contrast cu viziunea solară, primaverilă, a lui Zeffirelli din filmul Fratello sole, sorella luna.
Dante ni-l portretizează pe Il Poverello urmând modelul cristic, Isus este sărac şi fără adăpost stabil sau cu unul precar. Sărăcia privata del primo marito Isus, în urmă cu o mie o sută de ani, acum ea are un nou logodnic, Francisc. Umbrianul se mută la Domnul în 1226, bucurându-se de o mare faimă, este canonizat la scurt timp, Dante se stinge la o distanţă de peste o sută de ani, 1321, dar lucrarea sfântului este mereu prezentă în mentalul colectiv, nu doar în cel italian, ci şi în cel universal. Timpul trecut de la moartea sfântului nu face decât să-i confirme poetului (nu doar lui) perenitatea lucrării spirituale a lui Il Poverello. Este o actualitate eternă, care îl inspiră şi pe Giotto, pictând frescele ciclului franciscan de la Assisi, după 70 de ani, în 1296, de la mutarea lui Francisc în cer. În epocă însă existau deja Specchio di perfectionis (Oglinda perfecţiunii), datorată unui apropiat al Sărăcuţului, fratele Leone, secretar şi confesor, Viaţa sfântului de Toma Celano, două redactări, alta a lui San Bonaventura di Bagnorea, altele, legende etc. Diviziunile doctrinale ivite după moartea întemeietorului Ordinului minorit, Dante le surprinde neignorând circumstanţele istorice, chiar dacă deasupra lor se desfăşoară planurile Providenţei. Oricum, cei doi sfinţi Francisc şi Dominic sunt, metaforic, roţile Carului (Biga) Bisericii, cum îi vede, complinindu-se, Dante în Cântul al XII-lea, dedicat panegiricului sfântului Dominic. Iată cum traduce Eta Boeriu versurile referitoare la sfântul umbrian şi la situaţia Ordinului edificat de Il Poverello: ,,Fu cel dintâi serafic prin ardoare,// ... Între Tupin şi râul ce zoreşte/ din dealu-ales de fericit Ubald/ un plai de sus din munte sus descreşte/ ce-aduce la Perugia frig şi cald/ prin Porta Sole, şi-n dosul lui surori/ sub jug suspină Nocera şi Guald (XI). O minunată descriere a Umbriei, între două cursuri de apă, cum face de obicei autorul Divinei Comedii, delimitând un teritoriu mai vast, o provincie, aici cu menţionarea peruginei Porta Sole, pe care, june bursier fericit la Perugia, am văzut-o de aproape. Dar, renunţând din motive de spaţiu la alte versuri, ajungem la evocarea lui Francisc, soare al lumii-i răsări podoabă, a primilor discipoli, a eşecului aparent al călătoriei misionare în Orient, a primirii stigmatelor, morţii etc.: ,,Dar ca să-ţi fie limpede ce-am spus,/ afla-vei că mireasa-i Sărăcia/ şi că-i Francesco mirele supus./ Iubirea pură, pacea, bucuria,/ ce-n ochii lor sclipea fără păcat/ din oameni izgoni netrebnicia/ şi cel dintâi Bernard s-a descălţat, Apoi râvnind întru canon să piară/ de faţă cu-a sultanului trufie/ pe Crist îl predică şi-n astă ţară./ Dar când văzu că lumea nu se-mbie/ la-ncreştinare şi-i necopt poporul,/ se-ntoarse-n a Italiei rodnicie. Pe nesimţite, apoi, se trece de la elogiu la reproşul dur: ,,El ne fu-n lume jos păstor/ şi cel ce vrerea vajnic i-o păzeşte/ şi-adună-n cer odor după odor./ Ci azi păşuni mai grase lăcomeşte/ şi mai mănoase turma lui, astfel/ că nu-i mirare drum de rătăceşte./ Iar oile cu cât mai mult de el/ se-ndepărtează când se-ntorc la stână/ dau lapte slab ori nici nu dau defel. Dante e neîntrecut în alternarea tonului înalt-extatic cu grozăvia subumanului, cu trecerea de la panegiric la ascuţişul săgeţilor polemice.