Puţine lecturi mi-au cauzat o suferinţă mai puternică decât a cărţii Rory Gallagher RocknRoad Blues, biografie de Jean-Noël Coghe, ediţie revăzută şi adăugită (©EPM et Le Castor Astral, 2000). Varianta românească, scoasă de Editura Nigredo, 2003 (dar tipărită în 2006!), este îmbogăţită cu două capitole scrise de autorul belgian special pentru această traducere, plus un Cuvânt înainte din partea lui Donal Gallagher, fratele lui Rory, managerul şi moştenitorul său. Nu ştiu altă apariţie în limba română, din zona rockului, care să beneficieze de aşa generozitate! Din păcate o spun cu durere editorul român, Ioan Bibi Stroia, a fost depăşit de sarcina asumată. Tipăritul a întârziat nepermis, greşelile de corectură sunt îngrozitor de multe (erata consemnează vreo 60; cifra e mai mare), iar unele soluţii de echivalare găsite de Nora-Paula Stroia şi Olivia Stroia scot scrâşnete involuntare de dinţi chiar şi cititorului neatent la topica frazei. În plus, reproducerea nenumăratelor fotografii (unele în exclusivitate) este submediocră, ceea ce le conferă un halou ilizibil. Vrând-nevrând, îmi amintesc propria experienţă negativă legată de editarea povestirii Jertfă & Steag (1999), doar cu schiţe, nu şi desene complexe. Delabrarea cauzată de tiparniţa ancestrală, aruncată din Occident drept ajutor frăţesc pentru inimoşi antreprenori autohtoni, răneşte ochii, murdăreşte mâna. Iubitorul muzicii lui Rory Gallagher trece voios peste impedimente şi soarbe rândurile, cu sau fără aport de bere & whisky.
Am căutat volumul mai bine de zece ani. L-am aşteptat de la un prieten care mi-l semnalase, dar nu mi l-a împrumutat; l-am cerut altuia, care promitea o copie xerox, dar n-a făcut; l-am comandat unui anticar dubios, care nici măcar n-a confirmat comanda. Până la urmă, am găsit un exemplar chiar la editorul rezident în Arad, cel care s-a chinuit să-l aducă pe Rory în oraşul cândva faimoasei filaturi şi al uzinei de vagoane. N-a reuşit, în ciuda invitaţiei acceptate de irlandez cu titlu gratuit. Motivul? Interesul faţă de valorosul interpret alb de blues-rock era minim atunci. Azi... l-am asigurat pe septuagenarul fost DJ de radio şi discotecă, despre care se ştiu puţine în lumea showbizului valah, că sunt destui împătimiţi pentru care chitaristul mort acum 26 de ani rămâne cel mai bun de pe continentul european, chit că s-a născut într-o insulă cu mentalitate atât de particulară. Cuvintele mele au ţâşnit natural, simţind descurajare şi tristeţe fără leac în vocea de la celălalt telefon inteligent. După ce-am primit cartea şi am deschis-o, privirea mi s-a agăţat de fragmentul intitulat Prefaţă anonimă, o scrisoare din partea cuiva numit Eric, al cărui sentiment amar la moartea chitaristului s-a transformat într-o declaraţie de copleşitoare compasiune: Gallagher îşi pusese sufletul în palmă, iar eu, biet neştiutor, eram gâtuit de emoţie, năpădit de lacrimi. Inevitabil, mi-am retrăit starea de la aflarea veştii funebre, o vreme cu interminabile furtuni, când eram ţintuit la pat după operaţia de hernie lombară: am urlat de durere. Singura dată.
Orice tristeţe îndesat resimţită îmi dispare instant când reascult un disc al lui Rory sau revăd un concert. Omul avea charismă, indiscutabil. Sub aparenta simplitate de port şi purtare, trăia un tip dedicat complet muzicii, care îşi făcuse din slujirea chitării electrice motivaţie de viaţă. În aproape 30 de ani de activitate a fost căsătorit cu una singură, marca Fender Stratocaster, cumpărată în rate la 15 ani. S-a angajat să lucreze ca un adult şi a reuşit să achite datoria. Azi, instrumentul e obiect de muzeu, într-un oraş ai cărui locuitori îşi respectă oamenii faimoşi, chiar dacă nu sunt de acord cu profesiunea lor. Multiplu instrumentist, Rory a îmbogăţit continuu sonoritatea muzicii sale, folosind şi muzicuţa, chitara acustică, saxofonul ori mandolina. Sufletul de care vorbea anonimul admirator i-a trepidat prin voce. Una absolut inconfundabilă.
Dacă bârfografia despre John Lennon, compilată de Lesley-Ann Jones, m-a distrat, biografia alcătuită de encomiastul belgian m-a umplut de ciudă. Din două pricini. Prima, fiindcă autorul reporter radio şi prieten cu Rory n-a îndrăznit să lase deoparte admiraţia pentru muzician şi s-a complicat în elogii şi efuziuni spumoase. Meritate, însă excesive. A doua haotica organizare a textului, amestecul prea multor amintiri fără legătură cu Rory, deşi prilejuite de el. Jean-Noël Coghe a scris la timpul prezent, introducându-se pe sine la persoana a treia, ca personaj desemnat cu apelativul Noeghan (în ediţia românească e şi Noegham!). E de înţeles opţiunea reporterului, care i-a consacrat emisiuni şi transmisiuni din concerte cu durata de până la patru ore. Deşi prietenia şi pasiunea ţes o carte neconvingătoare, lipsa obiectivităţii şi a detaşării nu dăunează, totuşi, ci trimit cititorul în altă parte, dacă nu-i însurat cu blues-rockul.
Sau nu pătimeşte din cauza lui, ca mine.