Vedem cum stăm, stimabile, în ierarhii diverse: nu prea sus, ba dimpotrivă. N-avem cum jubila pe acest subiect, aruncând vina pe alte naţii, care ne-au întrecut la kilometrii de autostrăzi nu furând de la noi, cum crede vulgul, ci prin penalizarea energică a hoţiei. Avem ştiri de zeci de minute, pe canalele TV, despre fotbalul naţional, deşi el nu mai contează la scară mondială de când era echipa lui Hagi blondă. Dar noi insistăm pe fenomenele locale, în care limbajul frust, tăios, al comerţului cu oameni face legea, cu transferuri, cumpărări şi vânzări de sportivi, cu etalări de bolizi şi de starlete aciuiate pe lângă tatuaţi care vorbesc un idiom ce ar semăna cu româna, întrucât îl înţelegem totuşi, fără traducere, dar care e corupt prin nazalizare excesivă, ca să nu spun prin manelizare. Aşadar, dincolo de eforturile Simonei Halep, spre pildă, rămânem cu sectorialul lup dacic, să-l agităm până la delir (vezi „Noi suntem români, la noi stăpâni” etc). Mai avem destui tineri olimpici internaţional, mai avem profesori dedicaţi şi decenţi, de care nu se face caz, pentru că micul ecran e confiscat de forme de viaţă gălăgioase, inculte şi, implicit, vulgare. Râsul în hohote, decibelii mulţi şi bârfa grosieră sunt la mare căutare, acţionând ca un soi de, pardon!, catharsis, pentru categorii largi de băştinaşi, care, intervievaţi în legătură cu rolul şi scopul lor undeva, în vacanţă sau aiurea, răspund la unison: „Să ne distrăm!”. Nu a zis nimeni să demonizezi distracţia, şi scriitorii se pot distra, de pildă, depinde după facultăţi şi imaginaţie, dar emisiuni cu artişti, mai rar sau la miezul nopţii, nu prea se difuzează, căci ele nu constituie distracţie. Plus că la numele de artist sunt abonaţi Salam, Bursuc, Fuego, Loredana şi alţii, din acelaşi aluat.

Şi acum, dincolo de frenezia distracţiei endemice, apare capitolul, cum altfel, de frustrări. Ne (mai) amintim câteva oftaturi ale unor conaţionali cum că un George Emil Palade, rămas în ţară, ar fi însemnat, în fine, şi un Nobel pentru noi. Voci autorizate, respectiv români impuşi peste ocean, au punctat sec, atunci, futilitatea ipotezei, precizând că savantul nostru a devenit ceea ce a devenit tocmai prin plecarea în SUA. Şi s-au grăbit să adauge că vorbim de un exemplu dintr-o mie. Subiectul brain-drain ocupă, de altfel, un loc central între ocupaţiunile mentale ale românului care se gândeşte la standingul ţărişoarei. Vedem însă că au rămas populare abordările, politice, de regulă, din ţară, basculânde în isterii antioccidentale şi, cu precădere, antiamericane (capitaliştii hrăpăreţi, jandarmi ai lumii etc.), cu multe condimente naţionaliste, pur lozincarde, care amintesc, vorba cuiva, nu de valul neomarxist, ci de premarxism. Dăm, în această zonă sinistră, în fond, a utopiilor de nevoia unei analize la rece, care să încorporeze, fără menajamente, elementele meandricului nostru proces de modernizare, bogat în sincope, goluri şi cvasiinexplicabile replieri, toate culminând cu puseele autodenigratoare radicale, cu un nihilism de Cioran corupt. Cei care se revendică de la generaţia ’27 sunt vizaţi în special pentru fraudarea logică a cursului lumii, pentru că au propus şi ilustrat un orizont metafizic al românităţii, defulatoriu, evazionist şi vag revanşard, câtă vreme Apusul a mers şi merge spre cuantificarea fizică, vizibilă a eforturilor melioriste.

Împotriva acestui anistorim eterat, cauză esenţială a defazajelor actuale (unele menţinute de pe vremea consemnării lui Dinicu Golescu, nume folosit de Adrian Marino spre denominarea unui veritabil complex), se ridică, fără menajamente, şi un Virgil Nemoianu, care identifică, la mioritici, o „viziune statică a lumii”, şi un Sorin Antohi, cunoscut pentru preocupările demitizante la adresa vulgatei istoriografice naţionale (nu uităm că a dedicat un spaţiu considerabil păguboasei tendinţe româneşti spre proiectarea fantasmatică a meritelor strămoşilor, în Civitas imaginalis). În ultima vreme, se tratează tot mai des discursul identitar, inventariindu-se, aşadar, moravuri, atitudini şi vinovate continuităţi într-ale ezitării şi fatalismului, într-o cultură cu un straniu elan al autostigmatizării. Dar dezbaterile de acest fel, grave, se poartă în revistele Uniunii Scriitorilor (şi în unele aflate sub egida instituţiei), la vedere, liber, pe un ton urban, aspecte care păstrează subiectul sensibil între cititorii acestor reviste. Publicul larg rămâne pe programul distracţie, în principiu iconic, imediat prizabil pentru că nu cere competenţe ce trebuie învăţate, precum disciplina lecturii.

Spre pildă, mult invocata şansă a schimbării mentalităţii comuniste de cetăţean asistat prin masiva peregrinatio academica survenită după 1990 este tot mai comentată, cu nişte observaţii amare, în cadrul unei comparaţii între cei ce au luat contact cu Occidentul înainte şi tinerii postrevoluţionari, avizi de informaţii, cu psihologii de burete, ceea ce este normal, dar şi predispuşi la gesticulaţia suficienţei („Suntem specialişti, am fost acolo, gata, nimeni nu se mai compară cu noi” – cam aşa suna, grosso modo, o proclamaţie de-a lor), egoism şi mimare a pasiunii pentru integrarea ţării natale în circuite salubre, câtă vreme stratagemele căpătuirii proprii se văd de la o poştă. Nu putem generaliza, evident, dar remarca unor oameni serioşi, stabilizaţi în Occident, pe marginea acestei căpătuiri academice, cu puncte ochite şi lovite fără greş, după un algoritm, de altfel, public, este imposibil de trecut cu vederea, şi consistă în detectarea, la valul nou de peregrini intelectuali, a unor „durităţi de comportament”, a unei doze de „vulgaritate”, într-un cuvânt, a „neşlefuirii” (termenii între ghilimele sunt preluaţi din Nemoianu). Ar trebui recunoscut (şi) acest detaliu deloc măgulitor, în ce ne priveşte, pentru înţelegerea cam nervoasă a mecanismelor adaptării rapide, pentru racordarea la bibliografii şi terminologii care, normale în mediul occidental, trec la români drept merite deosebite şi cauţionează o insuportabilă aroganţă, în prezenţa căreia nu se poate edifica nimic durabil în direcţia vieţii ştiinţifice, bazate, în lumea civilizată, pe tact, politeţe, pe bună-credinţă, şi, mai ales, pe voinţa de cooperare a celor ce iau parte la schimbul de idei.

Or, am cuteza să constatăm, avem destui care ar fi dispuşi să accepte cultul personalitaţii, cu singura condiţie ca personalitatea să fie a lor. Parcurgând mai multe CV-uri supraîncărcate de fapte academice rămase, deseori, fără ecou, dar bine punctate, în acest sens, vedem, subreptice, şi o demonstraţie despre inevitabilitatea modestiei la savantul autentic, evitarea elegantă (iar nu scrâşnită) a elogiului propriu echivalând cu o probă a maturizării depline, a înţelegerii existenţei bibliotecilor, muzeelor şi frumuseţii de pe acest glob tormentat de fanatici generaţi, în fond, de ignoranţă.