Anna Gavalda surprinde prin fiecare nou volum publicat, producând emoţia şi plăcerea lecturii. Este autoarea celebrului volum de povestiri Aş vrea să mă aştepte şi pe mine cineva, volum vândut în Franţa în sute de mii de exemplare, tradus în treizeci şi şase de limbi şi distins cu Le Grand Prix RTL – Lire 2000. După romanele O iubeam (2002) şi Împreună (2004) publică Armura străpunsă (2018). Cele trei titluri se vor regăsi şi în filmografie, producţiile fiind apreciate în egală măsură pentru subiectele ce determină implicarea emoţională a cinefilului.

Succesul răsunător al scrierilor sale poate fi explicat prin identificarea unui suport comun, un subtext uşor de identificat prin ceea ce este cunoscut sub denumirea de pulsiune comunicativă. Interpretarea acestui filon comun face trimitere la elanul psihomotor, bază a comunicării, generat de o încărcare energetică prin care organismul tinde spre un scop, cel de a elimina starea de tensiune. Este activitatea psihosomatică, sursă a activităţii lingvistice, fundament al interacţiunilor verbale. Toate personajele din volumul de povestiri Armura străpunsă îşi manifestă dorinţa de a vorbi despre tristeţea însingurării. Pentru consumarea pulsiunii comunicative este necesară prezenţa interlocutorului sau proiectarea unui personaj imaginativ, astfel manifestându-se eul. Este implicită plăcerea de a vorbi, un mod de extrovertire, de eliberare a încărcăturii energetice cumulate de-a lungul unor experienţe de viaţă cu tentă de singurătate. Ceea ce Robert Lafont numise „pulsiune comunicativă”, în volumul său despre analiza textuală din 1976, se va regăsi în diferite ipostaze ale personajelor Annei Gavalda. Scriitoarea franceză este recunoscută pentru abilitatea cu care îşi conturează psihologiile, oferind cu fiecare volum publicat argumente pentru receptarea cu voluptate a discursului narativ. Personajele sale simt o nevoie acută să vorbească despre experienţele personale, să consume încărcătura energetică generată de sentimente care acumulează negativităţi şi care dau coloratura singurătăţii.

Prima povestire, Iubirea curtenească, deschide universul de emoţii care conduc spre singurătatea asumată. Personaj principal, o tânără trăieşte într-o lume aglomerată de animale mici, refuză să se integreze în comunitate, iar scurtele escapade se dovedesc experienţe erotice în căutarea imaginii de sine. Pare o secvenţă dintr-un film căruia îi lipseşte tensiunea acţiunii, este un continuum de singurătăţi. Reîntoarcerea după fiecare experienţă eşuată în microuniversul creat de animalele mici este o sugestivă trimitere la nevoia lor de afecţiune.

Maquisarda propune o altă perspectivă a însingurării, a femeii care simte rutina căsătoriei, conştientizează automatismele gesturilor zilnice şi apelează la salvarea prin dependenţa de alcool. Autoarea propune spre reflecţie o altă faţetă a însingurării, tăcerea. În ambele cazuri de singurătate, recluziunea este salvarea de la disperarea resimţită într-o lume a tuturor, dar nu a lor: „eu iubesc pe viaţă, dar nu-mi dăruiesc uşor iubirea. Cu atât mai puţin în perioada aia de recluziune absolută din motive de siguranţă absolută” (p. 57). Anna Gavalda deconspiră astfel „armura” care nu poate fi străpunsă. Apare, cum era de aşteptat, singurătatea dublului, nu numai a cuplului, ipostaza e amanta care nu are puterea de a renunţa la o relaţie fără viitor. Discuţia se consumă în noapte, este un mod de defulare, o terapie prin autoreflecţie. Povestind, te vindeci de singurătate.

Imaginea sincretică a disperării şi a singurătăţii asumate o regăsim în povestirea Câinele meu o să moară: „Am parcat, am deschis lada de scule, am luat cazmaua şi mi-am cuibărit câinele mort în geacă. Era o vreme frumoasă, am tras fermoarul şi am plecat împreună” (p.116). Moartea copilului înseamnă drama întregii familii: mama va deveni o introvertită, tatăl va căuta dragostea prin salvarea unui câine. Părinţii vor găsi un mod compensatoriu de a-şi consuma încărcătura energetică, prin pulsiunea comunicativă, dar diferit: bărbatul va găsi un bun interlocutor în câinele rătăcit în noapte, extrovertire cu accente de disperare, femeia se va retrage în sine, muncind până la epuizare, curăţind spaţiul intramuros, un fel de a îndepărta „cenuşa” unei amintiri. Însingurarea mamei şi singurătatea în doi (soţul şi câinele) generează distanţarea emoţională. Când dispare suportul emoţional al bărbatului, moartea câinelui, cele două însingurări se atrag, antipodul devine arc voltaic, creează pozitivitatea, cei doi se regăsesc după asumarea tragediei prin trăirea incandescentă a clipei. „Am ieşit, am încuiat uşa, era aproape noapte şi ne-am luat de mână” (p. 123). Timpul pulsiunii comunicative: noaptea. Spaţiul manifestării pulsiunii comunicative: în noapte.

Anna Gavalda are intuiţia identificării cu uşurinţă a contrapunctului generator de surpriză a identificării. Happy Meal este povestea ce pare a fi a doi îndrăgostiţi, ea capricioasă, el îngăduitor, care nu s-au mai întâlnit de două luni. Dialogul lor are o uşoară tentă de reproş, fiind plasată în prim plan grija lui de a dilua sentimentul de distanţare. Imaginea din final creează surpriza identificării: „O iubesc pe fata asta. O cheamă Adele, şi n-are nici şase ani ” (p. 132). Este tentativa de a consuma în timp comprimat dragostea pentru fiică, distanţa socială şi afectivă prin divorţ catalizând sentimentul de vinovăţie. Dar, cât ar iubi-o, nu poate ajunge la sufletul ei. Rămâne circumstanţialul care creează sentimentul de însingurare. Poate fi sentimentul de singurătate în doi definitoriu pentru destinele protagoniştilor? Este întrebarea pe care lectorul şi-o formulează după cea de-a treia povestire din volumul Armura străpunsă. Şi dacă armura chiar va fi străpunsă. Da, este o perspectivă: punctul iniţial este tristeţea, ţinta fiind găsirea remediului însingurării, eliminarea stării de tensiune, în fapt activitatea psihosomatică a personajului dornic de a vorbi despre sine pentru regăsirea de sine. Autoarea sugerează şi cheia rezolvării acestui impas psihologic: primul care se distanţează emoţional din relaţie face şi gestul de apropiere pentru continuarea relaţiei.

Anna Gavalda oferă în povestiri relativ scurte „punctele de viaţă”, suporturile emoţionale ale structurii interioare a personajelor sale, în care lectorii se identifică destul de uşor. O altă sursă a tristeţii este laşitatea sau neascultarea, ieşirea din cadrele convenienţei. Imaginea zidului cu fisuri, pentru care expertul evaluator trebuie să găsească explicaţiile greşelilor de concepţie şi să identifice remediile imediate, este asociată cu imaginea chipului copilului, ca un zid, pentru a ascunde înşelătoria aşa zisei victime. Simbolistica zidului este cu multe nuanţe, cea evidentă fiind aceea de a găsi puncte de sprijin, puncte de „viaţă”. Dincolo de zid este o lume a trăirilor nespuse, spaţiul unde se tezaurizează singurătatea şi tristeţea. Ceea ce lipseşte tuturor personajelor marcate de însingurare este sentimentul siguranţei dat de iubire, „punctele de viaţă” sunt punctele de susţinere ale trecerii prin viaţă. În acest „punct” al receptării subtextului naraţiunilor Annei Gavalda mi-am amintit versurile lui Marin Sorescu: „Cu mine se petrece ceva. O viaţă de om”. Este „petrecerea” prin viaţă, din care tot Sorescu sugerează că trebuie să ieşi „pâş-pâş”, interiorizarea rămânând singura formă viabilă de trăire compensatorie a vieţii.

Spre finalul volumului Armura străpunsă regăsim şi ipostaza dialogului cu dublul, proiecţia eului pentru a configura un personaj-interlocutor, un ingredient al pulsiunii comunicative. În Infanteristul, soţul părăsit de soţie şi de cele două fiice, pentru că a trăit pentru profesie, uitând să-şi manifeste sentimentul de dragoste, se salvează de singurătate acceptând invitaţia „vecinului” („erai prietenul meu de singurătate”), dar şi el îl părăseşte murind: „nu pe dumneata te plângeam, ci frumoasa mea hologramă” (p. 225).

Am citit volumul cu voluptatea scontată de autoare şi doream identificarea unui pasaj drept motto. Firesc, l-am identificat pe ultima pagină: „Trăim o viaţă, visăm alta, dar cea pe care o visăm e cea adevărată” (p. 251).

Anna Gavalda nu mai surprinde, Anna Gavalda creează aşteptări, ceea ce asigură permanenţa în spaţiul literaturii.