Din recomandarea scrisă pe coperta a IV-a de către Răzvan Voncu, aflăm că volumul 33+3 de Hanna Bota, cu subtitlul poemele copilăriei şi apărut la Editura Scoala Ardeleană, în 2020, conţine versuri de „stranie strălucire lirică a unei copilării, în fond, plină de lumină şi de o ingenuă trăire a micilor evenimente de zi cu zi”. Ne convingem că este aşa, pe măsură ce actul lecturii înaintează în lumea textelor, unde formula confesiunii are accente grave, provocate de rememorări, în planul conştiinţei, ale unor momente din primii ani de viaţă.

Trebuie menţionat, de asemenea, plusul de frumuseţe al acestui volum datorat ilustraţiilor realizate de Laura Poantă, în armonie cu mesajul comunicat de versuri.

Exact cum sugerează subtitlul, cartea conţine 36 de poeme subsumabile tematic vârstei copilăriei, dintr-al cărei orizont nu pot lipsi părinţii, fraţii, jucăriile, şcoala, mai ales când vine vorba de învăţatul unor comentarii anoste. Toate aceste repere însă îşi diminuează contururile, în raport cu fiinţa poetei, o supraplanetă în care locuieşte singură, luând în răspăr graniţele artificiale propuse de cei din jur: „patria mea îmi sunt eu,/ ţara mea, chiar planeta întreagă e un spaţiu prea strâmt,/ mai larg îmi e trupul şi mult mai largă fiinţa /cu stemă, stindard, cu imn cântat zi de zi”. (tărâmul lui lasămănpace)

Că ar poseda calităţi greu accesibile oamenilor obişnuiţi sau chiar imposibil de imaginat, Hanna Bota pare să fie sigură, de vreme ce, pe lângă dorinţa de a deveni zâna cea bună sau fata din vis, ea poate plana „peste case, peste câmpuri şi oraşe/ nemaivăzute”. În plus, este convinsă că l-a întâlnit pe Dumnezeu, într-o imagine familiară, aceea a fratelui său. Hanna copilă are, ca fiecare de vârsta ei, vise cu îngeri şi coşmaruri, halucinaţii ce se interpun între ea şi realitatea domestică. Şi tot ca orice copilă îşi cheamă tatăl s-o apere: „trezeşte-te tată,/ un pitic doarme în patul meu, a ieşit dintr-un vis şi nu ştiu/ să-l trimit înapoi, e real, nu-i închipuire, cum zici” (piticul).

O reminiscenţă a vremurilor interzise în proximitatea Europei libere îi prilejuieşte poetei, peste ani, amintirea unui episod în care, ascultând toţi ai casei la radio, nu înţelegea de ce vocile venite pe unde erau bruiate permanent, după cum nu putea înţelege de ce tatăl, care era în stare să repare tot ce se strica, lămpaşul de la bunicul, bicicleta fratelui, strecurătoarea, şipcile gardului, numai ochii Anitei, păpuşa Hannei, nu-i putea pune la loc, de ce numai Anita nu avea parte de alţi ochi, după întâmplarea nefericită în care fata, din greşeală, îi spărsese. Răspunsul copilului este franc: „pentru că de Anita nu-i păsa nimănui”.

Transpare atâta melancolie din aceste versuri, atâta candoare şi târzie acuzaţie, că poemul Anita se relevă de-a dreptul răscolitor, mizând pe dramele neînţelese ale copilăriei, derivate din proporţia devastatoare pe care o pot căpăta evenimente ce par minore în ochii adulţilor, prin comparaţie cu cei ai copiilor, întrucât la ei funcţionează alte legi ale înţelegerii.

Fugit irreparabile tempus este laitmotivul întregului discurs liric, începând cu ipostazierea intrauterină, când, mărturiseşte Hanna, „m-am tras într-un colţ de pântece ca în ţara nimănui/ ca să nu fiu văzută”, şi până la vârsta când percepe propria dedublare într-o altă Hanna, „cu mult mai mare decât ştiu eu că sunt”, o creatură pluridimensionată, singura capabilă să vină şi să plece când vrea, de la care poeta se aşteaptă să ia cele mai bune decizii: „ea îmi deschide ferestrele spre lumină dacă s-au înţepenit, le sparge fără părere de rău/ deşi mă uimeşte,/ tot ea mă îngrozeşte/ mă pune pe jar, mă încearcă” (cealaltă hanna).

De fapt, un poem antepus celui mai sus amintit propune mitul hermafroditului, nimfei Salmacis şi chipeşului Hermaphroditus, uniţi întru vecie, corespunzându-le lăcaşurile celor doi plămâni în care fiinţa Hannei adăposteşte femeia şi bărbatul: „în plămânul meu stâng locuieşte un bărbat cu pielea smeadă/ (...) mă ridică în braţe când obosesc/ ademenindu-mă tandru/ sau strunindu-mă să las lenea genetică la o parte/ zburăm împreună” (din respiraţie în respiraţie).

Partea numită „cealaltă hanna”, feminină şi, pe alocuri, feministă, construieşte punţi peste prăpăstiile ce se cască între lumi, are vocaţia empatiei, „leagă planete, vieţi paralele” şi, ceea ce este, probabil, cel mai important, se poate diviza într-o „hanna-călăuza” şi într-o „hanna-pierzătoarea”, ba chiar există şi o a treia Hanna, judecătoarea ce dă sentinţe primelor două.

Sunt multe vocile Hannei, unele războinice, altele pacifiste, unele revărsate peste lumea exterioară, ca un strigăt de solidaritate, altele care umplu în cascade interiorul fiinţei, labirintic, glisant, dar, mai cu seamă, înzestrat cu talentul de a crea universuri lirice profunde, originale, de certă valoare poetică.