În ultimii ani, despre Cercul Literar de la Sibiu au apărut numeroase studii de referinţă, în măsură să surprindă viziunea estetică a cerchiştilor şi efortul lor de a se sincroniza cu valorile majore ale literaturii europene. Gruparea a reunit câţiva tineri deosebit de talentaţi, pentru care literatura a devenit o modalitate de existenţă. Încrezători în viabilitatea propriului lor program cultural, în ciuda vicisitudinilor epocii, reprezentanţii Cercului Literar de la Sibiu au reuşit să îşi pună amprenta asupra evoluţiei literaturii române postbelice. De această grupare novatoare din istoria literaturii secolului al XX-lea se ocupă în recenta sa carte Alexandru Ruja.

De-a lungul timpului, profesorul timişorean a publicat mai multe lucrări de referinţă consacrate unor figuri marcante ale culturii române, precum Aron Cotruş, Ştefan Aug. Doinaş sau Ioan Alexandru. Sub numeroase aspecte, recenta lucrare reprezintă o continuare firească a preocupărilor exegetului. Apărută la Editura Muzeul Literaturii Române în 2020, cartea poartă un titlu simbolic: Cercul Literar de la Sibiu. Destine frânte – destine împlinite. Îndeosebi, subtitlul este cel care atrage atenţia asupra elementelor novatoare ale investigaţiei. Bine structurat, studiul se deschide cu un Argument, în care istoricul literar îşi stabileşte principalele direcţii de cercetare. Urmează un amplu capitol dedicat manifestului grupării şi Revistei Cercului Literar. Secţiunea teoretică este urmată de opt micromonografii consacrate unor figuri reprezentative, cum ar fi Victor Iancu, Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, Ion Negoiţescu, Eugen Todoran, Ovidiu Cotruş, Deliu Petroiu şi Ion D. Sîrbu. Deşi merge în profunzime, investigaţia nu este exhaustivă, despre fiecare membru important al grupării putându-se scrie câte o amplă monografie independentă. Prezenţele se dovedesc importante, dar şi unele absenţe rămân notabile. Desigur, având în vedere imensitatea materialului, istoricul literar nu putea aspira la exhaustivitate. După cum se poate lesne constata, Alexandru Ruja s-a oprit, cu predilecţie, la acei autori care au marcat viaţa spirituală a Banatului. De aici şi câteva dintre elementele novatoare ale lucrării.

Pe bună dreptate, Al. Ruja vede în Cercul Literar de la Sibiu o tendinţă de sincronizare cu marea literatură europeană prin elaborarea proiectului euphorionist. Elementul de noutate al cărţii este sugerat de subtitlul Destine frânte – destine împlinite. Bine documentat, istoricul literar comentează în profunzime operele cerchiştilor, elaborate într-o etapă istorică ostilă creaţiei autentice, când aceştia nu s-au bucurat de o libertate deplină de exprimare. În felul acesta, pe lângă realizările incontestabile, se explică şi numeroasele neîmpliniri. Pentru a-şi justifica opiniile, exegetul aduce în sprijinul ideilor sale mai multe documente revelatoare. Al. Ruja vede în Cercul Literar de la Sibiu nu numai o grupare de tineri scriitori pentru care literatura a reprezentat o modalitate de existenţă, ci şi o atmosferă în care se putea crea o literatură autentică. Din această perspectivă, Manifestul Cercului Literar este considerat „semnul public al unei asemenea atitudini”. Din păcate, în ciuda ambiţiilor sale, cea de a patra generaţie postmaioresciană (după afirmaţia lui E. Lovinescu) nu s-a putut manifesta în mod plenar din cauza condiţiilor social-istorice ostile. Chiar dacă nu în egală măsură, obstrucţiile şi restricţiile specifice totalitarismului au fost resimţite de către toţi cerchiştii. Ele vizau nu numai dificultatea de a publica, dar, în unele cazuri, s-a ajuns la arestări şi condamnări. Cu toate acestea, în momentul în care au putut să îşi publice cărţile, reprezentanţii grupării şi-au dovedit din plin valoarea.

Nu întâmplător, rolul jucat de Generaţia Cercului Literar a fost comparat cu cel al Junimii. Al. Ruja nu urmăreşte doar marile realizări ale cerchiştilor, ci şi momentele dificile, când libertatea de exprimare a acestora a fost limitată, când au fost urmăriţi de organele de represiune, fiind condamnaţi şi închişi. Dintre cei opt scriitori investigaţi, primii şase au fost semnatarii celebrei scrisori-manifest adresate către E. Lovinescu. Mai puţin I.D. Sîrbu şi Deliu Petroiu. Al. Ruja insistă pe rolul jucat de Victor Iancu în prezentarea şi în teoretizarea esteticii tinerei grupări. Cultivând ideea autonomiei esteticului şi repudiind neosemănătorismul desuet, semnatarii manifestului şi-au exprimat adeziunea la maiorescianism şi la modernismul lovinescian. Istoricul literar remarcă faptul că, în timp, cerchiştii au avut tăria să continue spiritul programului lor iniţial la alte coordonate valorice. Reîntorşi la Cluj, ei au avut iniţiativa înfiinţării unei noi reviste, Euphorion, proiect cultural ce viza dialogul cu marea literatură europeană. Din păcate, din cauza vicisitudinilor timpului, totul a rămas doar o frumoasă aspiraţie. Destinul cerchiştilor a cunoscut numeroase căderi şi înălţări, reconstituite cu acribie de istoricul literar.

Întreaga lucrare a profesorului Al. Ruja se caracterizează printr-o documentare exemplară. Rigoarea şi meticulozitatea cercetătorului pot fi identificate deja în capitolul intitulat Manifestul şi revista. Analizând programul grupării, criticul abordează următoarele probleme: Adeziunea la maiorescianism, Literatura din Ardeal, Ralierea la lovinescianism, Răspunsul lui E. Lovinescu, Aprecierea cerchiştilor – o continuitate şi Reacţii la manifest. Al. Ruja remarcă rolul benefic jucat de cerchişti în momentul în care ei au putut să reintre pe scena literaturii române, aducând un suflu nou într-o cultură îmbâcsită de proletcultism. Recuperarea acestora a avut loc cu întârziere, de unde şi sintagma destine frânte din titlul cărţii. Dar şi ideea de destin împlinit pentru ceea ce au realizat ulterior.

Istoricul literar analizează cu acribie Manifestul Cercului Literar. Scrisoarea tinerilor scriitori adresată lui E. Lovinescu este considerată „o tendinţă de a repune literatura în cadrul normal, naţional şi european”. Mergând direct la documente, Al. Ruja corectează afirmaţiile eronate apărute în anumite studii privind adevărata identitate a semnatarilor Manifestului publicat în 1943. Dincolo de elogiul valorilor autentice, scrisoarea atrăgea atenţia asupra pericolului reprezentat de direcţia neosemănătoristă din cultura română într-o perioadă în care se manifesta confuzia dintre etic, etnic şi estetic. Pentru a fi cât mai convingător, exegetul citează din scrisoarea cerchiştilor, după care se ocupă pe larg de răspunsul lui E. Lovinescu. Relevante se dovedesc şi trimiterile la Agendele literare ale autorului Istoriei literaturii române contemporane, precum şi informaţiile aflate în arhiva C.N.S.A.S. La fel de documentat şi de migălos este şi capitolul care analizează reacţiile la scrisoarea-manifest. Pe lângă atitudinile pozitive, exegetul trece în revistă atacurile dure venite din partea presei ultranaţionaliste.

Aceeaşi meticulozitate o putem întâlni şi în portretele realizate de către Al. Ruja, veritabile micromonografii. Dând dovadă de o remarcabilă capacitate de sinteză, istoricul literar îşi elaborează o metodă de lucru pe care o aplică apoi la fiecare autor investigat. Desigur, nu putem ignora preferinţele exegetului pentru acei cerchişti care şi-au legat destinul cu predilecţie de spaţiul bănăţean. Criteriul este subiectiv doar în aparenţă, deoarece autori precum Victor Iancu, Eugen Todoran sau Ovidiu Cotruş au jucat un rol important în viaţa culturală postbelică. Acestora li se adaugă alte nume de referinţă, precum Ştefan Aug. Doinaş, Radu Stanca, Ion Negoiţescu şi I. D. Sîrbu. Mult mai puţin cunoscut este Deliu Petroiu, supranumit „un boem al Cercului Literar”. Readucerea acestuia în actualitate este binevenită.

De fiecare dată, reperele biografice sunt urmate de investigarea în profunzime a operei. Concentrând informaţia la esenţe, Al. Ruja reuşeşte să ne ofere o galerie de portrete reprezentative. Aceste nuclee pot fi dezvoltate oricând în nişte lucrări independente. Drept consecinţă, ne putem aştepta ca în viitorul apropiat istoricul literar să revină în actualitate cu o serie de monografii dedicate principalilor reprezentanţi ai Cercului Literar. În cazul fiecărui autor, exegetul insistă pe contribuţia acestuia la dezvoltarea literaturii române postbelice. Victor Iancu este analizat în calitate de estetician, teoretician literar şi traducător. Ştefan Aug. Doinaş este apreciat pentru semnificaţiile baladelor, poezia de factură orfică, psalmi şi activitatea eseistică. Trecând la Radu Stanca, Al. Ruja investighează „sentimentul tragicului şi tensiunea esteticului”. Ion Negoiţescu este apreciat pentru noua perspectivă din care abordează lirica eminesciană şi pentru Istoria literaturii române. Pagini memorabile îi sunt dedicate şi profesorului Eugen Todoran, remarcabil exeget al lui Eminescu şi al lui Lucian Blaga. Trecând la Ovidiu Cotruş, Al. Ruja analizează paginile admirabile consacrate operei lui Mateiu Caragiale. În cazul lui I. D. Sîrbu, se insistă pe anii detenţiei şi pe însemnările acide ale diaristului.

Cercul Literar de la Sibiu. Destine frânte-destine împlinite este o carte densă, extrem de bogată în informaţii, în care Alexandru Ruja îşi dezvăluie, odată în plus, remarcabilele sale calităţi de istoric literar.