— „Recitirea devine o formă de angajare etică, antidot la ispitele nostalgice sau utopice” – afirmaţi în cel mai nou volum pe care l-aţi semnat, R.S.R. Lecţia de învăţământ politic (Humanitas, 2021). De unde vin şi, mai ales, de ce apar, la cine apar aceste ispite?

— Există, mereu, o ispită a gândirii utopice. Iar neliniştea contemporană a radicalismelor nu face decât să accentueze această tendinţă. Comunismul a fost privit de unii ca o speranţă care nu a reuşit să se întrupeze. Erorile lui Stalin au fost contrapuse purităţii lui Lenin. În 2017, la centenarul revoluţiilor ruse, acest potenţial de revizuire nostalgică s-a manifestat, cu toată puterea sa. Comunismul este, încă, o flacără spre care se îndreaptă o seamă dintre contemporanii noştri. Ce îi seduce? Egalitarismul, caracterul ştiinţific, mesianismul, pretenţia de a oferi soluţii simple la provocările complexe ale societăţilor noastre. Iată de ce apărarea valorilor libertăţii este un imperativ care nu a devenit irelevant odată cu anul 1989. În absenţa energiei cu care să ne reafirmăm credinţa în pluralism, acesta poate fi înlocuit, treptat, de o altă formă de gândire unică, avându-şi originile în marxism-leninism.

Cartea de faţă este nu doar un exerciţiu de arheologie intelectuală, ci şi o invitaţie la luciditate anti-utopică. Rătăcirile alimentate de himera lumii perfecte pot fi reţeta unor tragedii. Secolul al XX-lea este unul dintre aceste momente de suferinţă provocată de idei şi de fanatismul cu care ideile sunt aplicate, violent şi sistematic.

— Ce a supravieţuit mitologiei comuniste? Care ar fi elementele cheie pe care se întemeiază această persistenţă – acolo unde este vizibilă şi recurentă?

— Istoria comunismului românesc a fost una a distrugerii şi a zidirii. A fost o istorie a cuceririi şi mutilării cuvintelor, a fost o istorie a luării în stăpânire a realităţii, în numele unei ideologii socotite ca infailibile. Ambiţia acestui regim de jumătate de secol a fost una prometeică: naşterea unei lumi noi. Iată pariul suprem al comunismului. Este acest pariu unul reuşit? Aş fi tentat să spun că, dincolo de iluziile rupturii din anul 1989, exerciţiul comunist şi-a atins ţintele sale. Ceauşismul a izbândit în obiectivele sale. Ceauşismul lăsa în urmă, după 25 de ani, o Românie schimbată din temelii, la nivel de locuire, la nivel de limbaj, la nivel de conduite cotidiene. Ceauşismul a produs un om nou, un om nou pe care îl regăsim cu toată agresivitatea lui ignară în primele luni ale lui 1990. Cei pe care mizează fesenismul, ca batalioane de luptă, sunt oameni noi. Cei care atacă sediile partidelor democratice şi le devastează sunt oamenii noi ce trăiesc mai departe. Cei care visează la tihna unui ceauşism epurat de Ceauşescu sunt oamenii noi. Cei care aplaudă barbaria minerilor sunt oamenii noi. Dacă privim Bucureştiul, acest oraş este imaginea ceauşismului triumfător. În 1990, Bucureştiul este un oraş desfigurat şi alterat până în temeliile sale, copleşit de urât şi de mizerie. Iar cei care îl populează sunt parte din marele experiment al societăţii socialiste multilateral dezvoltate. Ceauşismul lasă ca moştenire României primii ani de post-comunism. Succesorul său ideologic este fesenismul.

— Mai putem vorbi despre liderul salvaţionist?

— Dincolo de suprafaţa prezentului se află trecutul care nu poate trece. Există o relaţie specială între entuziasmul cu care o parte dintre români întâmpină pe oamenii providenţiali şi graba aceloraşi români de a venera statul care le este stăpân. Între aceste două patologii numitorul comun este dat de slăbiciunea civismului şi de fragilitatea ataşamentului faţă de libertate. Democraţiile durează nu doar prin constituţii, ci şi prin idei şi valori. Iar egalitatea în faţa legii este una dintre acestea. Un stat care protejează privilegiile nu este o republică, ci o organizare despotică. Despotismul exercitat de un conducător mesianic este la fel de neliniştitor ca şi despotismul sprijinit pe voinţa mulţimii. Libertatea este sufocată, în ambele cazuri, prin avansul tiraniei.

— Ce ar fi trebuit să se întâmple în societatea românească imediat după căderea comunismului pentru a calibra perspectiva asupra fostului regim?

— Orice istorie contrafactuală este una seducătoare, dar irelevantă în cele din urmă. România anului 1990 era, în cel mai înalt grad, parte din RSR şi ordinea sa. De la elite la economie şi viaţă cotidiană, amprenta ceauşismului era una copleşitoare. Pentru aceşti români modelaţi de RSR şi de propaganda sa, Ion Iliescu a fost salvatorul venerat. Anul 1990 a fost cel în care marile decizii de viitor ale României au fost luate. Este anul în care opoziţia democratică şi alternativa civică sunt sugrumate. Este anul în care ideea de lustraţie, parte din „Proclamaţia de la Timişoara”, este respinsă de CPUN. Este anul în care regimul nostru politic prinde contur. Este anul în care partidul-stat al FSN repurtează o victorie electorală cu aură plebiscitară. Toate aceste decizii din 1990 determină viitorul României. Dezvoltarea malformată a patriei noastre debutează acum. Cleptocraţia şi clientelismul ceauşist sunt recuperate de fesenism şi de reţelele sale.

Cum se poate despărţi de trecut o naţiune care are oroare de memorie? Poliţia politică este patul germinativ al capitalismului prădător din România. Supravieţuirea complicităţilor este parte din scenariul naţional de evoluţie. Votul românilor a validat acest drum. Între Ion Iliescu, pe de o parte, şi Ion Raţiu sau Corneliu Coposu, pe de altă parte, românii nu au ezitat să aleagă. Oamenii noi ai RSR au salutat în Ion Iliescu pe unul dintre ei. Era un instinct natural de raliere politică.

— Cum am fi putut să ne poziţionăm cât mai onest faţă de trecut? Ce ne-a lipsit?

— Să ne amintim de ianuarie 1990 şi de imunda scenă a devastării sediului naţional-ţărănist de către masele feseniste. Iată imaginea, cât se poate de clară, a manierei în care fesenismul recupera ura de clasă a ceauşismului. Cei atacaţi în 1990 erau cei pe care propaganda de partid îi denunţa ca duşmani. Condiţionarea pavloviană a comunismului a împiedicat raportarea onestă şi lucidă la comunism, de vreme ce omul nou al anului 1990 vorbeşte cu limba pe care a deprins-o la orele de învăţământ politic. Duşmanii poporului din 1990 sunt duşmanii poporului din 1975. Nimic nu este schimbat. Oamenii de bine ai fesenismului ies în stradă spre a apăra singura lume pe care o cunosc. Siluetele lor sunt unele familiare. Violenţa lor vine din trecutul care nu trece: ceauşismul.

— Cei care am trecut prin comunism citim cartea într-un fel anume – reîntâlnindu-ne, de fapt, cu vechi clişee, cu situaţii care, din păcate, ne sunt familiare. Cum credeţi că se va raporta la ea – sau cum v-ar plăcea să se raporteze – un tânăr?

— Ce mai rămâne din acest trecut care se îndepărtează de noi, odată cu fiecare an? Ce mai rămâne din defuncta lume a RSR? Iată întrebările pe care această carte le poate naşte. Iar din răspunsul la aceste întrebări se poate alcătui profilul unui cititor ideal, al unui cititor care să privească demnitatea umană ca pe elementul care nu se poate negocia. Pentru acest cititor ideal la care mă gândesc realitatea complexă a vieţii este mai importantă decât mirajul utopic. Pentru acest cititor ideal, liberul-arbitru nu poate fi cedat de om statului sau unui partid. Dincolo de vârste, valorile ne unesc. Iar atâta vreme cât aceste valori durează, memoria durează ea însăşi. Am scris această carte cu gândul la cei care, în tăcere şi în singurătate, au refuzat laşitatea şi complicitatea. Am scris această carte cu gândul la cei ale căror vieţi au fost strivite: case demolate, familii risipite, femei umilite şi batjocorite. Acestora le sunt închinate aceste pagini. Şi, nu în cele din urmă, dedic acest text bunicilor mei materni, Constanţa şi Iordache Hărăbor, ca şi mamei mele, profesoara Mihaela Stanomir. Lor le datorez ceea ce sunt şi ceea ce simt.

— „Îndoctrinarea este premisa naşterii omului nou: iată un alt adevăr elementar, ignorat de progresiştii de astăzi” – întrebarea mea este: mecanismul de îndoctrinare şi propagandă al progresismului este întemeiat pe fundamente identice?

— Stânga radicală de astăzi întreţine cu comunismul o relaţie specială. Pentru adepţii progresismului, în accepţiunea sa de religie politică, ordinea comunistă a însemnat nu atât crime, nu atât oroare, cât ocazia de a reglementa societatea în baza unui plan al egalităţii sociale. Progresiştii de astăzi sunt, în cele din urmă, urmaşii marxist-leniniştilor de ieri. Ca şi cei de dinaintea lor, ei cred că sunt în posesia unei reţete de schimbare a lumii. Ca şi cei de dinaintea lor, ei privesc pe cei care li se opun sau sunt doar sceptici ca pe duşmani ai poporului. Simplificarea maniheistă este esenţa gândirii lor. Este firesc ca o asemenea ideologie militantă să pună accent pe teoria şi practica îndoctrinării. Ceea ce radicalii de acum realizează în mediul online şi în realitatea vieţii este un exerciţiu de epurare: tot ceea ce nu încape în patul procustian al logicii lor trebuie eliminat. Radicalii de astăzi au un spirit totalitar, iar dinamica totalitară lucrează în două direcţii: cenzură şi atac, pe de o parte, educaţie şi propagandă, pe de altă parte. Iată de ce se poate observa o continuitate în acţiuni şi în sensibilitate. Furia cu care sunt atacate statui, energia cu care sunt cenzurate cărţi, atenţia cu care anumite cuvinte devenite suspecte sunt carantinate, toate acestea nu sunt noi. Toate acestea vin din acest trecut al secolului al XX-lea. Radicalii de astăzi sunt, ca şi fasciştii sau comuniştii, oameni-megafon. Vocea lor are un ton gutural şi sacadat. Încazarmarea, înregimentarea, masificarea, nivelarea sunt ţelurile lor. Era digitală devine o eră a gândirii unice.

— Ne mai confruntăm astăzi cu o sistematizare, cu o mumificare a cuvintelor? Sau, dimpotrivă, cuvinte de genul: „alb”, „heterosexual”, „creştin”, „familie”, „mamă” sunt sintagme ce pot genera conflicte cu implicare ideologică? Există nişte discuţii în acest sens, care ar fi fundamentul doctrinar pentru aceste, e mult să spunem, derapaje?

— Ca toate bătăliile purtate în secolul al XX-lea, în evul totalitar, bătăliile de azi se poartă spre a decide cine gestionează procesul producerii de sens. Noua gândire unică născută sub ochii noştri are aceeaşi ambiţie ca şi predecesorul ei leninist sau nazist, ambiţia de a-şi stabili dominaţia asupra limbajului. Radicalii aplică, deliberat şi conştient, o strategie de hegemonie simbolică. Lecţia orwelliană este limpede, cred, pentru cei lucizi. Realitatea este subordonată cuvintelor, iar cuvintele sunt supuse ideologiei. Iată de ce cuvintele, ca şi statuile, sunt date jos de pe soclu. Vechi sensuri, socotite reacţionare, sunt eliminate, spre a face loc altora noi. Disputa din jurul cuvintelor este una eminamente politică. A nu mai putea numi ceva înseamnă a condamna la dispariţie un segment al realităţii. Controlul asupra cuvintelor este, pentru religia politică a progresismului, calea de acces către remodelarea trecutului şi organizarea viitorului. Propaganda revine în vieţile noastre, agresivă şi vehementă.

— Este această carte şi o lecţie referitoare la faptul că fericirea colectivă nu poate fi organizată şi planificată?

— RSR a fost un stat în care fericirea era planificată, colectiv şi dialectic. Ca orice stat marxist-leninist, RSR credea în supremaţia colectivităţii asupra omului concret. De la economie la ideologie şi demografie, de la viaţa publică la relaxarea privată, planul le cuprindea pe toate, în mod dialectic. Comunismul este punctul culminant al statolatriei. Partidul-stat controlează, recompensează şi ocroteşte. Nimic nu mai există în afara lui, de vreme ce comuniştii pot citi şi interpreta istoria. Totalitarismul comunist este un servaj legitimat dialectic, o sclavie teribilă ce se declară un tărâm al egalităţii şi al prosperităţii arcadice. Comunismul, asemeni fascismului, a expropriat ideea de fericire. Calmul vieţii a lăsat loc agitaţiei, marşurilor, delaţiunii. Omul era strivit de măreţia edificiului istoric. Barbaria şi tirania căpătau proporţii colosale. Or, ceea ce trebuie apărat este dreptul natural la modestia fericirii. Destinele nu trebuie să fie administrate de state şi de către partide. Ele se alcătuiesc din plămada fiecărei vieţi şi posedă un sentiment special al unicităţii. Fericirea şi nefericirea devin afaceri de stat doar în dictaturi. Democraţiile acordă cetăţenilor dreptul lor natural la succes, la ratare, la visare, la explorarea propriului destin. Libertatea este cărarea de urmat, iar nu servitutea. Iată ceea ce nu se poate negocia, decât cu riscul de a fi redus la statutul de sclav sub biciul puterii absolute.

— Mai putem vorbi despre o ascensiune a stângii? Care ar fi capacitatea ei de penetrare în mediile universitare şi pe ce se bazează această intruziune? Vedem ce se întâmplă în anumite universităţi în numele corectitudinii politice...

— Radicalismul progresist este din ce în ce mai influent nu doar în mediile academice, ci şi în spaţiul public. Iar ceea ce alimentează această ascensiune este pretenţia progresismului de a fi, asemeni marxism-leninismului, singura cale de emancipare a celor oprimaţi. Eliminarea inegalităţilor şi mirajul fericirii colective sunt motoarele care explică dinamica impresionantă a acestui fenomen. Progresismul este inseparabil de orbirea intelectuală. Intelighenţia, spre a relua formula din Rusia de dinainte de 1917, visează mereu la soluţia prin care toate relele lumii să fie alungate o dată pentru totdeauna. Intelighenţia este în căutarea unui ideal salvaţionist, dar şi a unui inamic pe care să îl deteste. Intelighenţia nu se preocupă de omul concret, ci de umanitate. Iar progresismul îi oferă o nouă cauză eliberatoare, după eşecul totalitarismului. Lupta revoluţionară dusă din spatele catedrelor este una dintre fantasmele care îi bântuie pe revoluţionari. Intelighenţia are ca scop transformarea lumii prin inginerie utopică. Numele acestei utopii contemporane este radicalismul progresist al noii stângi.

— Geneza derapajelor neo-marxiste de unde provine?

— Marxismul nu şi-a pierdut, în nici un moment, prestigiul intelectual şi aura mesianică în Occident, acolo unde intelectualitatea comunizantă a considerat ambiţia sa prometeică perfect legitimă. Marxismul a hrănit mai toate curentele care au marcat identitatea progresistă de după 1950: „Şcoala de la Frankfurt”, direcţia lui Frantz Fanon, anti-colonialismul, feminismul radical. Şi aceasta pentru că marxismul posedă o aură de ştiinţificitate unică. Pentru cei care îl îmbrăţişează, marxismul nu este doar o teorie de interpretare a lumii, ci şi un mijloc de schimbare a ei. Ceea ce îi atrage pe intelectuali este exact această capacitate a marxismului, în variile sale forme, de a vorbi despre posibilitatea creării societăţii perfecte, aici şi acum, prin aplicarea unei formule a luptei sociale şi prin eliminarea inamicilor. Cu alte cuvinte, sensibilitatea utopică este la rădăcina acelei atracţii revoluţionare ce nu poate muri niciodată.

— Radicalismul progresist trebuie privit, din ce în ce mai mult, ca o religie politică. De ce? Pentru că el deţine, deja, toată energia unei abordări integratoare. El are un panteon, cu martiri şi victime, el are un ritual şi are o dogmă. Ca religie politică, acest nou radicalism aspiră la purificarea societăţilor de tot ceea ce este considerat a fi lest reacţionar. De la marxism-leninism, radicalismul contemporan preia încrederea în ingineria utopică şi accentul pe reeducare. Iată de ce manifestările acestei direcţii contemporane sunt expresia fanatismului. Constelaţia de grupuri care populează radicalismul este unită de un numitor comun: adeziunea oarbă la un set de idei. Radicalii sunt, ca şi predecesorii lor totalitari, vorbiţi de limba de lemn a propriei lor ideologii. Sunt incapabili de dialog, pentru că dialogul este suspect intelectual pentru ei. Radicalismul de azi utilizează poliţia gândirii fără ezitare, spre a domestici şi a nivela. El atacă, direct şi violent, pe cei pe care îi califică drept inamici. Exterminarea simbolică a duşmanului de clasă sau de rasă este scopul acţiunii lor. Finalitatea radicalismului este transformarea revoluţionară a lumii. Noi cuvinte, noi instituţii, un om nou. Un tipar familiar, ce evocă radicalismele sanguinare ale veacului al XX-lea.

— Sunteţi – aşa cum afirmaţi – un spirit liberal-conservator, credincios libertăţii. Liberalism-conservatorismul presupune, prin natura lui, gândire critică, o anumită prudenţă, echilibru. Cât de mult avem nevoie de asemenea valori într-o societate care, adesea, pare că este în derivă, că şi-a pierdut reperele?

— Libertatea nu este o valoare oarecare. Libertatea este valoarea definitorie pentru cei care se privesc pe sine ca oameni deţinători de drepturi naturale. Libertatea este barajul pe care îl ridicăm împotriva nivelării, opresiunii, tiraniei. Libertatea ne permite, aşa cum remarcau părinţii fondatori americani, să ne căutăm, fiecare în felul nostru, fericirea. Libertatea implică ataşamentul faţă de garanţiile care o protejează. De la domnia legii la constituţionalism, de la justiţia independentă la o administraţie transparentă. Libertatea implică refuzul de a crede în statul salvator şi hotărârea de a fi solidar cu ceilalţi, în apărarea drepturilor tale inalienabile. Liberalismul conservator, de la care mă revendic, este o filosofie a libertăţii. Cei care au ilustrat-o, de la James Madison, Edmund Burke şi Alexis de Tocqueville până la Raymond Aron, Michael Oakeshott, Friedrich Hayek, Isaiah Berlin, Russell Kirk sau Roger Scruton, au privit sfera autonomiei individuale ca pe temelia unei ordini decente. Statul şi mulţimea nu trebuie să ne stăpânească, niciodată. Este nevoie de tenacitate spre a reafirma acest adevăr elementar. În secolul al XX-lea, liberalismul conservator şi creştin-democraţia au fost fidele acestui crez al libertăţii. Inamicii lor au fost mereu aceiaşi: spiritele totalitare, cu ambiţia lor de mântuire violentă a umanităţii. Politica conservatoare şi demo-creştină a salvat, împotriva radicalismelor, libertatea. De la Churchill, De Gaulle şi Adenauer până la Thatcher şi Reagan, aceasta a fost linia de protejare a libertăţii. În numele fermităţii democratice, al domniei legii, proprietăţii libere şi demnităţii umane.

— Cum ar suna o pledoarie pentru gândirea critică?

— Gândirea critică este o manifestare a lucidităţii. Ca junimist asumat, pledoaria mea este cât se poate de simplă. Spiritul critic este o formă de igienă intelectuală. El este alternativa la demagogie, la beţia de cuvinte, la rătăcirea utopică. El implică moderaţia fermă cu care trebuie să rezistăm ispitelor utopice. Abandonarea lucidităţii înseamnă abandonarea liberului-arbitru şi confundarea cu masa agresivă a oamenilor-megafon.

— Se bazează în continuare constructele ideologice moderne pe puterea de penetrare a cuvântului?

— Orice ideologie se întemeiază pe cuvânt, iar radicalismele folosesc, deliberat, această forţă de combustie revoluţionară a cuvintelor. Imaginile fasciste sau comuniste ilustrează imensul potenţial al propagandei sincretice: culoare şi cuvânt unite. Iată de ce bătălia ce se poartă acum este un război destinat să decidă cine va controla circulaţia cuvintelor însele. Cine administrează cuvintele controlează societăţile. Este o lecţie totalitară de care trebuie să ne reamintim, în vremurile noastre.

— Prin natura ei, lumea virtuală – şi mă refer în mod special la reţelele de socializare – are un aspect antropologic devastator în raport cu ascensiunea progresismului?

— Era digitală permite ideilor să circule cu viteză luminică. Ca epocă a prezentului etern, era digitală este mediul ideal pentru propagarea radicalismului progresist. Noua comunicare publică mizează pe agresivitate, pe simplificare, pe surogatul de cunoaştere. Cenzura de acum înseamnă blocarea unui cont, la un click distanţă. Era digitală are o dinamică a ei, iar această dinamică încurajează nivelarea umană şi intruziunea în viaţa privată. Statele şi corporaţiile înfăptuiesc visul orwellian al pătrunderii în intimitatea gândurilor tale. Este imaginea terifiantă a tehnologiei care nu aduce eliberare, ci doar un alt tip de tiranie, rafinată şi ubicuă. Libertatea reflecţiei este primejduită în era digitală. Ea este atacată de stat şi este denunţată de radicalismul gregar. Poziţia ei este din ce în ce mai delicată. Libertatea devine suspectă în acest nou univers care se modelează digital.

— Este – acum, la mai bine de trei decenii – democraţia postcomunistă românească fragilă în conţinut?

— După treizeci de ani de la 1989 putem imagina un bilanţ, fie el şi provizoriu. România este, pentru prima dată în istoria ei recentă, parte a Occidentului, iată ceea ce nu trebuie să uităm. România este o naţiune occidentală, prin apartenenţa la UE şi la NATO, iar destinul ei este şi trebuie să fie unul occidental. În acelaşi timp, statul român se află în defazaj cu această nouă condiţie. Statul român este decalat şi subdezvoltat, rămas, inerţial, fidel conduitelor autocratice şi inepte. Imaginea sa este, în dese rânduri, una mai degrabă dezolantă. Apărarea privilegiilor pare a fi unica sa raţiune de a fi. Dar ceea ce oamenii acestei naţiuni deţin este liberul-arbitru. Ei sunt cei care îşi edifică viitorul, iar acest viitor va fi oglinda valorilor pe care le aleg. Între libertate şi servitute, între egalitatea în faţa legii şi domnia privilegiilor, cetăţenii României trebuie să-şi construiască o cale. Ieşirea din marasm trece prin asumarea curajului lucidităţii colective.