[...]

7.

Coborând în miezul cuvântului,

am auzit

lătratul pământului.

Ţărmurile

se răsturnau peste ape.

Adierea îngerului

am simţit-o pe pleoape.

M-am ferecat în stele

Şi

m-am zidit în Porţi.

Alt cer s-a prăbuşit

peste aceleaşi nopţi.

Iar somnambule păsări

ţâşneau rotindu-se

prin dealuri,

Când amintirea morţii

se răstignea pe valuri.

8.

Poarta sinelui

nu conţine sinele

tuturor lucrurilor.

Ideea de iarbă

Nu

se concepe de către

miezul pământului.

Iar zborul,

Abia tresare în

„pasărea neterminată“.

9.

Încătuşat în frig,

Prinţul pândeşte ascuns.

Pretutindeni,

o mare întristare.

Carnea omului,

viermii norilor,

împuţind lumina

şi putrezind arborii:

Atâta tot!

10.

Armonioasă Poarta sinelui,

de n-ar fi fost

decât o amintire.

11.

Lângă duhul cuvântului

neîmperecheat,

Doarme timpul orb.

Chipul îngerului păzitor,

a încremenit

pe

rădăcina visului.

Somnul

e plin de fantasme.

Mărturie

oasele ţâşnind

fosforescent

din pământ.

12.

De acum

vom locui deşertăciunea.

Ne târâm viaţa

cum şerpii nătângi

în pulberea stelelor.

De acum

vom locui deşertăciunea.

Jocul cu umbrele,

paşii fulgeraţi – fugăriţi,

se descompun.

Se mărunţesc,

până dispar.

De acum

vom locui deşertăciunea.

„Drumul către sine“,

coşmar anevoios.

Scară înşelătoare.

Aidoma nisipului

purtat niciunde

de vântul iluzoriu.

13.

În faţa Porţii,

ziua şi noaptea

se

vor respinge.

Scamatorii

de

păpuşar.

Nimic mai mult.