Cartea Datoria de a rămâne viu a lui Nicolae Răzvan Stan, distins profesor universitar, teolog şi preot ne vorbeşte cu limpezime şi ardoare despre speranţă, despre încredere şi despre puterea de a ne depăşi temerile şi neliniştile într-o lume dezorientată, confuză, convulsivă, prin împlinirea datoriei noastre de a „rămâne vii faţă de orice ispită, nu prin biruinţa sabiei şi a răzbunării, ci prin lupta duhovnicească, prin smerenie şi prin iubire” (Irineu Ion Popa). Alcătuită din studii, articole, eseuri, meditaţii şi interviuri publicate între anii 2000 şi 2016, cartea lui Nicolae Răzvan Stan abordează o serie de teme teologice, etice şi spirituale care au drept scop să trezească în mintea cititorului aspiraţia spre credinţă, spre îndumnezeire, fiecare capitol putând fi considerat „o treaptă sau o situaţie duhovnicească prin care ni se adresează o nouă chemare spre Hristos”.

Titlurile capitolelor sunt semnificative şi relevante pentru intenţiile autorului („Viaţa – darul lui Dumnezeu”, „Începutul nesfârşitului”, „Pentru o atitudine creştină faţă de lume”, „Teologie şi viaţă”, „Viaţa ca virtute”, „Mărturisirea prin fapte”, „Maladia minciunii”, „Deschiderea prin iubire”, „Măreţia smereniei”, „Rugăciunea ca dar”, „Ortodoxia sau locul întâlnirii cu Dumnezeu”, „Suntem ceea ce ne facem”, „Viaţa creştină – o continuă trăire în Dumnezeu”). Prima secvenţă a cărţii, „Abordări duhovniceşti”, explorează câteva teme de teologie şi spiritualitate ortodoxă de interes deosebit, despre viaţa ca dar al lui Dumnezeu, despre persoana umană – fiinţă nemuritoare şi dependenţa faţă de Dumnezeu, despre sensul spiritual al încercărilor vieţii, despre atitudinea creştină faţă de creaţie, despre legătura dintre teologie şi viaţă în contextul culturii creştine, despre conţinutul hristologic al Sfintei Scripturi sau despre folosul duhovnicesc al iubirii şi al măreţiei dominate de simplitate a smereniei. Cuvântul lui Dumnezeu revelat în raport cu Viaţa lumii este interpretat şi din perspectiva rolului rugăciunii ca dar şi ca dialog liber şi personal al omului cu Dumnezeu, într-un spaţiu al Ortodoxiei – loc privilegiat al întâlnirii persoanei umane cu Dumnezeu.

Alte eseuri din acest volum privesc, cu atenţia cuvenită şi cu subtilitate exegetică, dimensiunea dumnezeiască a locaşului bisericesc, măreţia Tainei Preoţiei, relaţia şi comuniunea de viaţă şi iubire dintre cler şi credincioşi, preocuparea permanentă a lui Dumnezeu faţă de fiecare om, premisele creştine ale împlinirii şi desăvârşirii persoanei umane, viaţa în şi cu Hristos şi viaţa creştină ca trăire continuă în Dumnezeu.

A doua secvenţă, „Interviuri teologice”, cuprinde trei interviuri realizate cu I.P.S. Prof. univ. dr. Irineu Ion Popa, Arhiepiscopul Craiovei şi Mitropolitul Olteniei, Pr. Prof. univ. dr. Dumitru Popescu şi Pr. Prof. univ. dr. Wilhelm Dancă, interviuri în care sunt dezbătute o serie de probleme şi teme legate de viaţa duhovnicească în contextul actual, cu convingerea că Hristos, „de-a pururi viu şi lucrător în viaţa întregii umanităţi”, poate să reverse în inimile tuturor cititorilor „o tot mai mare dorinţă după Viaţa cea adevărată în care să rămână veşnic vii”. Există momente în viaţa noastră, scrie eseistul, ce fac să ni se pară că aceasta ar fi lipsită de sens şi de scop, căci ne lovim adesea de indiferenţă, de sentimentul înstrăinării şi de interogaţii fără răspuns într-un spaţiu în care „feţe fără de chip aleargă dezorientate, parcă lumea aceasta ar fi formată din statui mişcătoare”.

Uneori, interogaţiile autorului capătă accente patetice, cuprinzând o doză de incertitudine, de nelinişte, de înfiorare metafizică: „În această învolburare a apelor prezentului tulbure nu se mai recunoaşte valoarea, iar salvarea se caută cu disperare chiar în locurile prin care moartea intră în lume. Ce ne rămâne să facem? Este o întrebare de care depinde viaţa noastră. Să acceptăm să pierim odată cu lumea care a implorat venirea morţii? Să ne lăsăm conduşi de cei neştiutori spre locurile în a căror existenţă ei nu cred? Sau să luptăm pentru a păstra viaţa? Şi dacă luptăm, atunci, cum?”. Răspunsul poate fi unul singur: „Începem să răspundem prin a spune că lupta noastră nu se dă pentru a câştiga ceva, ci pentru a ne menţine şi adânci în viaţa pe care Hristos ne-a adus-o”. Autorul apreciază, pe drept cuvânt, faptul că răul este unul interior, el sălăşluieşte înlăuntrul nostru, în sufletul nostru atât de fragil, supus tuturor intemperiilor morale. Tocmai de aceea, precizează eseistul, cunoaşterea deplină a interiorităţii proprii se cucereşte prin asumarea unei relaţii de comuniune empatică şi iubitoare cu Dumnezeu şi cu semenii, căci „Dumnezeu vine şi-ţi luminează anonimatul persoanei, vine pentru a-ţi face noaptea vieţii ziuă şi pentru a te încălzi cu prezenţa Sa”.

Argument al vieţuirii întru credinţă, cartea lui Nicolae Răzvan Stan este scrisă, totodată, cu convingerea limpede şi fermă că existenţa umană poate fi percepută în chipul cel mai convingător prin grila benefică a înduhovnicirii, a veşniciei şi smereniei, chei esenţiale ale căutărilor şi tulburărilor noastre ca fiinţe fragile şi nestatornice. Mesajul cărţii, încrederea în Cuvântul şi ajutorul lui Dumnezeu, reprezintă un apel la asumarea destinului uman, la împlinirea datoriei şi la rezistenţa în faţa oricărei ispite, prin smerenie, prin iubire şi mai ales prin taina duhovnicească. Percepută în totalitatea ei, existenţa umană are un caracter dinamic, înseamnă devenire, proces, asumare, reliefându-se prin prisma unor metamorfoze continue, cu o desfăşurare permanentă „spre altceva”, căci „permanent înaintăm ca şi cum am fi chemaţi să ne urmăm drumul, să ne realizăm menirea, să ne urmăm visul şi să ne împlinim ca oameni”. În toate aceste modalităţi, forme şi alcătuiri pe care ni le asumăm în existenţa cotidiană rămânem să ne urmăm calea, să ne împlinim aspiraţiile, în căutarea identităţii noastre profunde, căci, „chiar dacă trecem cu repeziciune de la o vârstă la alta, totuşi, în faţa lui Dumnezeu, răspundem la acelaşi nume, amprenta noastră ontologică rămâne aceeaşi”.

Desigur, existenţa umană este marcată mai ales de posibilitatea făpturii umane de a întreprinde o alegere optimă între bine şi rău, într-o orientare fermă înspre desăvârşirea produsă de credinţă, de vocaţia rugăciunii, fiecare fiinţă umană aflându-se „între o moarte şi o înviere: o moarte ca urmare a păcatului şi o înviere ca dar al lui Dumnezeu venit prin Hristos”. Problema păcatului este esenţială în desenul ideatic al acestei cărţi, păcatul fiind perceput ca împotrivire şi îndepărtare de Dumnezeu, căci el produce o închidere a creaturii în sine, nelăsându-i posibilitatea de a reacţiona faţă de lucrarea Creatorului. Înfăţişând în imagini plastice şi uneori drastice lucrarea păcatului asupra omului, Nicolae Răzvan Stan detaliază traseul său în lume, căci păcatul, „prinzând omul în mrejele sale, îl aruncă în vasul ignoranţei acestei lumi pentru a-l frământa spre fărâmiţare şi distrugere”. Eseistul precizează de asemenea că „ieşirea din robia păcatului şi din moarte a fost realizată în mod desăvârşit de Hristos”, Cel care „rupe peretele care despărţea în două fiinţa umană, scoţând din ea toată raţiunea dilematică”.

Ideea de jertfă este esenţială şi, în acelaşi timp, întemeietoare, căci, „prin Jertfa Sa, Hristos Se face reprezentantul întregii omeniri înaintea Tatălui”, iar „întoarcerea pe care omul nu a realizat-o, a împlinit-o Hristos prin viaţa Sa”. Legitimarea existenţei prin jertfă şi credinţă este legată strâns de ideea că moştenirea vieţii la care omenirea a renunţat este recâştigată „prin ridicarea lui Hristos din morţi împreună cu cei pe care iadul îi închisese pentru totdeauna în sine”, un exemplu elocvent şi tulburător fiind reprezentat de icoanele ortodoxe, în care momentul Învierii Domnului este „redat prin pogorârea la iad, tocmai pentru a sublinia faptul că El nu e sclavul morţii, căci prima clipă în care El gustă moartea este de fapt momentul începerii mişcării omenirii în viaţa fără de sfârşit”.

În acest context, răstimpul în care Mântuitorul Hristos a stat în mormânt nu reprezintă, cum scrie eseistul, „o părăsire a lumii, o fugă de la răutăţile pe care minţile oamenilor şi-au dat concursul să le inventeze”, ci reprezintă o pătrundere, o aşezare „întru cele mai de jos” laturi şi în cele mai tainice unghere pe care existenţa le-a putut cunoaşte prin păcat, pentru ca „de acolo să germineze cu putere, fără putinţa de a fi răpus, darul învierii”. Moştenirea Creştinismului la care se referă autorul are o singularitate importantă şi edificatoare: continuitatea vieţii de aici în viaţa veşnică, viaţă duhovnicească plină de prezenţa lui Hristos, astfel încât, în spaţiul ortodoxiei, Învierea Domnului se prezintă ca un „eveniment veşnic actual, contemporan fiecăruia dintre noi în orice zi a vieţii noastre”, iar această permanenţă şi actualitate nu se transmit decât prin Biserică, locul unde se petrece permanent „paradoxul trecerii prin cruce la viaţă”. „Câştigarea vieţii”, la care se referă autorul, nu se prezintă ca o consecinţă inevitabilă a „procesului pe care existenţa îl cunoaşte”, ci mai degrabă ca o „luptă dusă permanent împotriva oricărei nedreptăţi sau atrocităţi umane”.

Cartea lui Nicolae Răzvan Stan, Datoria de a rămâne viu, este, în ansamblul ei, un argument în plus în favoarea vieţii întru Hristos, în favoarea acelei existenţe înduhovnicite şi înveşnicite, căci tentaţiile, provocările care au drept consecinţă înstrăinarea de Hristos, conducându-ne înspre capcanele întunericului, sunt contrabalansate de exemplul unor oameni demni, luptători, care nu renunţă, nădejdea rămânându-le în „Dumnezeu şi în muncă”, deoarece „Hristos se pogoară mereu la ei şi le binecuvântează crucea vieţii”. De aceea, conchide autorul, este necesar ca, „în orice stare deplorabilă ne-am afla, să ne deschidem lucrării lui Dumnezeu”, pentru a accede la eliberarea vieţii noastre de robia păcatului şi pentru a ne îndrepta spre orizontul luminos al mântuirii.