După Agentul nostru Victor (Polirom, 2018), Maria Tănase... (Corint, 2019), după cărţile scrise în subsolurile Jurnalului lui Ion Raţiu (Corint, 2017-2020), Stejărel Olaru loveşte din nou. Scuzaţi, dar cartea despre Nadia Comăneci merită o astfel de introducere! E ca un scenariu american, nu pentru un film, ci pentru o serie. Ar fi păcat să se scoată ceva din text. În plus, regizorul şi actorii nu ar trebui să facă pe deştepţii, ci să meargă până la capăt pe mâna autorului. Evident că am o distribuţie în minte, dar nu are rost să mă întind...

E o carte de istorie cât se poate de serioasă şi, în acelaşi timp, o carte pentru publicul larg, foarte larg, chiar pentru cei care nu au mai citit din 1989, când zice-se că toată lumea citea, şi pentru cei care nu au avut ocazia să descopere că lectura poate da stări plăcute. Ironic e că aceştia, probabil, nu vor sesiza măiestria autorului – şi nu mă refer doar la stil. E nevoie să fii cât de cât familiarizat cu istoriile căznite pentru a-ţi da seama că povestea scoasă din arhivele Securităţii nu curge de la sine, că istoricul a făcut-o să curgă.

Niciodată nu mi-a fost atât teamă de spoiling când am scris despre cărţi. De data asta însă, parcă vreau să spun cât mai despre şi cât mai puţin din, să fiu cât mai convingător rămânând pe cât mai pe lângă.

Tendinţa firească e să citeşti cartea ca pe o biografie a Nadiei Comăneci, de când s-a apucat de gimnastică, la Oneşti, până când a ajuns în America. O viaţă chinuită, în care sufletul i-a fost asemenea corpului, şi sus, vertical pe bara superioară, şi jos, căzut dramatic de pe bârnă. Dar dacă din exerciţiile ei îţi rămâne în minte prima imagine, în ceea ce-i priveşte viaţa, după lectura cărţii lui Stejărel Olaru, dominantă e cea de a doua. Uitându-mă acum la înregistrări, am impresia că fiecare săritură, întoarcere, flic-flac era pentru a-şi ocoli amărăciunea. Dacă în public aproape totul a fost strălucitor şi răsunător, în particular ni se arată doar cenuşiu şi tânguire.

În centrul poveştii e Nadia, dar mai sunt şi alte personaje care se fac remarcate. Fascinează omul din supporting role, pozitiv-negativul Béla Károlyi („Katona”), despre care încă îmi vine greu să cred că nu e inventat de un romancier genial. Poate de aceea, cu riscul de a fi blamat, trebuie să recunosc că (încă) îmi e simpatic. Fascinează, de la distanţă, şi mama Nadiei, şi, cumva difuz, harnicul (din toate punctele de vedere) şi ştersul coregraf Geza Pozsar („Nelu”). În jurul copilei chinuite s-a creat o lume ciudată, chiar monstruoasă în multe feluri. Apropo de lumi, deşi nu a acesta a fost scopul lucrării, se vede destul de bine cum era organizat şi cum funcţiona sportul românesc. Am avut aceeaşi impresie ca în cazul cinematografiei, anume că exista o formă de autonomie – de voie, de nevoie (?) acceptată de puterea politică.

Stejărel Olaru s-a concentrat asupra perioadei în care Nadia s-a format şi a făcut performanţă, asupra fugii din România şi a săptămânilor care au urmat până la Revoluţie. A preferat – de înţeles şi de apreciat – să nu spună prea multe despre anii ’80, când personajul principal devenise adult şi le avea pe ale sale. Cu o nerăbdare vinovată aştept să aflu detaliile pe care autorul deja le ştie, stârnit de un citat pe care nu mă pot abţine să nu îl las aici: „Din cauza prezenţei lui Nicu Ceauşescu în viaţa ei, Securitatea a fost în situaţia de a găsi soluţii inedite de monitorizare a gimnastei, astfel încât în arhive să nu rămână nicio urmă a fiului dictatorului” (p. 332).

Şi aşa ajung la ce mă interesează în principal. Nu cred că această carte trebuie citită ca o biografie a unei persoane, în care Securitatea e sursă. Fără a zice că a fost cu totul altfel, nu cred că viaţa Nadiei Comăneci a fost chiar aşa cum apare din documentele citate. Mi se pare o mare capcană să iei de bun ce găseşti scris, dar nu despre asta e vorba. Am citit cartea nu ca „Nadia văzută de Securitate”, ci ca „Securitatea în cazul Nadia”.

Am observat că, în prezentările publice, s-a insistat pe „amploarea acestor acţiuni” (Nadia Comăneci) de urmărire. De acord, dar mi se pare o simplificare şi o abatere de la esenţial, un cantitativism destul de păgubos din punctul de vedere al cunoaşterii. Mai important mi se pare cum a lucrat Securitatea şi din carte se vede că tocmai diversitatea şi complexitatea modurilor de operare fac dificilă, dacă nu imposibilă, cuantificarea. În jurul Nadiei, Securitatea a trebuit să fie prezentă în toate modurile în care a putut, cu tehnică operativă, dar mai ales cu oameni. Oameni care (s-)au turnat în fel şi chip, voluntar sau siliţi, direct sau indirect, cu sau fără angajament, cu sau fără nume conspirativ etc., etc. E, de fapt, un uriaş ghem al colaborărilor cu „organele”, care se cere descâlcit, iar Stejărel Olaru a tras primele fire. Cred că, în stadiul actual, e prioritară studierea în detaliu a raporturilor dintre Securitate şi Partid.

Ne putem întreba chiar dacă nu cumva acţiunile Securităţii au fost şi mai ample, şi mai complexe decât se vede în carte. De exemplu, mie îmi vine greu să cred că documentul reprodus la paginile 173-180 este transcrierea înregistrării ambientale „a unei discuţii care a avut loc între două gimnaste [Nadia Comăneci şi Teodora Ungureanu] şi doi jurnalişti români, veniţi de la Bucureşti pentru a realiza un material de presă” (p. 172). Să fi fost posibil, în anii ’70, jurnalismul de investigaţii fără voie, ca să nu zic fără ordin, de la stăpânire? Ziaristul Mirea, zis „Balaurul”, e un personaj din Secretul lui Bachus, film simpatic, dar propagandistic. Am dubii şi în privinţa presupusei audienţe pe care mama Nadiei ar fi obţinut-o la Ceauşescu şi pe care Károlyi ar fi convins-o să o anuleze. Mă gândesc la secvenţa cu broşa din BD în acţiune. Cât despre episodul fugii din ţară (pregătirile, „saltul în noapte”, primele zile afară), la cum arată documentele şi mărturiile prezentate în carte, cred că nicio ipoteză nu trebuie exclusă. Oricum, ca destul de pasionat cititor de „amintiri” ale „lucrătorilor de securitate”, menţionez că simt un „motiv al şefului de post”. Scuzaţi dodiile şi citiţi cartea!

De ce a făcut Securitatea atâtea pentru a fi permanent în preajma Nadiei? Sigur, nu putem exclude raţiunea benignă a protejării unei personalităţi atât de cunoscute şi atât de importante pentru regim. Apoi, în lumea din jurul gimnastei puteau apărea tot felul de „situaţii de securitate”, cele mai multe, mărunţişuri (destule conflicte pornite din interese şi/ sau orgolii), precum suspiciunea că Béla Károlyi ar fi putut fi „contactat şi atras la acţiuni neloiale de către elemente reacţionare şi ostile ţării noastre”. De acord cu interpretarea autorului că antrenorul era „prea pragmatic pentru a fi «naţionalist-şovin»” şi că acuzaţia era tendenţioasă (pp. 108-109). Mai serioasă a fost situaţia în care antrenorii au rămas în SUA. Până la proba contrarie, nu avem încotro decât să credem că, în acest punct, Securitatea a eşuat. În sfârşit, de la gimnastică se putea ajunge uşor la politica mare, cum a fost atunci când s-a intervenit „pentru a tempera elanul jurnaliştilor români” (p. 194), anume pornirile antisovietice stârnite de nedreptăţirea Nadiei într-un concurs. De aici, o întrebare fundamentală pentru istoria regimului comunist autohton: „România, care făcea parte din lagărul socialist, avea acum o poziţie de ţară disidentă. Dar cât de mult îşi permitea să se revolte împotriva celorlalte ţări frăţeşti, mai ales împotriva URSS?” (p. 125).

Una peste alta, acţiunile Securităţii par să fi reuşit la nivelul de jos, îndreptăţindu-l pe Stejărel Olaru să aprecieze că „statul poliţienesc funcţiona fără cusur” (p. 100), dar să fi fost în zadar în chestiunile de importanţă capitală, de unde concluzia: „Cum se întâmplă adesea cu serviciile de informaţii, şi Departamentul Securităţii Statului a avut uneori o reputaţie exagerată. «Cazul Nadia Comăneci» este un bun exemplu în acest sens, pentru că arată cum Securitatea şi-a dovedit incompetenţa. Nefiind capabilă să preîntâmpine fuga sportivei şi aflând despre eveniment după ce s-a petrecut, a fost luată prin surprindere, fapt ruşinos şi blamabil pentru o structură de informaţii” (p. 340). Dacă într-adevăr a vrut să preîntâmpine, da, e ruşinos.

Dar până la urmă, puţin importă dacă Securitatea a fost sau nu meseriaşă; ea a fost mereu prezentă în vieţile oamenilor, în diverse feluri, încă nerelevate complet (se va putea vreodată?). Că şi-a atins sau nu scopurile, a făcut mult rău pentru a le atinge. Cei mai mulţi oameni nu au avut parte de atâta atenţie/ efort ca Nadia, dar nici de vreun menajament; nu au avut vreo apărare, măcar simbolică, în faţa aparatului represiv.

Cum spune prezentarea de la Europa Liberă citată pe copertă: această carte arată „drama unei ţări într-un S.O.S. cinematografic”.