Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

(c) Editura Humanitas Fiction, 2021

Ce luptă, se gândea, ce îndrăzneală umană şi înţelepciune şi totodată ce brânci orb al nevoii, ca să creeze englezii această complicată construcţie a Parlamentului! Toate clasele au colaborat la construcţia-regină, nobili, burghezi, popor – fără vreun arhitect, în afară de marele arhitect oficial al Imperiului Britanic, Timpul. Toate s-au făcut încet-încet, din nevoie, din întâmplare şi din triplele dorinţe care se ciocneau între ele şi în fond colaborau – ale regelui, de a-şi impune mai uşor voinţa, ale nobililor, de a nu-şi pierde privilegiile, ale orăşenilor de rând şi poporului, de a dobândi privilegii. Anglia, într-adevăr, se bazează pe temelii largi, solide, fiindcă aceste temelii nu sunt mari principii abstracte, ci aluviune răbdătoare a timpului. Orice timp, orice secol, fără mari tulburări geologice şi psihologice pe care le contaminează revolta, nesiguranţa şi haosul, creează Marea Britanie. Kosmas privea Catedrala Westminster; toate vechile ritmuri ale Angliei erau înfrăţite în această clădire, unul lângă celălalt, din secolul XIII. Continuitate organică, credinţă şi supunere faţă de tradiţie, întipărire în piatră a timpului care se schimba şi trecea...

Un ins palid, sărăcăcios îmbrăcat, stătea lângă Kosmas, sprijinit de parapetul podului şi privea fluviul curgând. Purta o beretă verzulie, ca pământul frumos al Angliei. Kosmas i-a zâmbit, au spus primele cuvinte, au intrat în vorbă.

– Ce devin poeţii în ţara poeziei? a întrebat tânărul. Aţi văzut câtă ură a izbucnit între oameni? Niciodată n-a fost mai necesară poezia lumii.

Kosmas s-a bucurat; „ăsta-i frate”, se gândea, „fratele meu!”

– Ce devin poeţii în ţara poeziei, adică în Anglia? a întrebat şi Kosmas şi prin faţa ochilor lui a trecut, ca o chiciură dragă lui, chipeşul nobil al lirismului, Keats.

Tânărul a dat din cap:

– Multă minciună, multă poză, a răspuns. Se străduiesc poeţii noştri să pară originali, să găsească o expresie rară, să deschidă o cărare numai a lor. Se-apleacă asupra hârtiei pe care scriu, ca şi cum ar fi oglindă, şi nu-şi văd decât propriul chip. Narcisişti. Însă primejdia, în jurul nostru şi în noi, este atât de mare că până şi cei mai buni încep să iasă în sfârşit din strălucitoarea lor însingurare şi se luptă să găsească nu cea mai rară, ci cea mai responsabilă şi reprezentativă expresie. Cea mai universal umană.

Au făcut câţiva paşi pe pod; plin de armonie, gravitate şi dulceaţă bătea marele orologiu. Kosmas a atins prieteneşte braţul neaşteptatului tovarăş.

– Mă bucur să vă ascult; i-a spus; vorbiţi-mi.

– Două mari idei, a continuat tânărul, încep să înnoiască poezia noastră: năzuinţa socialistă pentru o lume mai dreaptă şi renaşterea neocreştină. Dar ambele idei modernizate. Cei dintâi nu sunt materialişti cu vederi înguste; iar ceilalţi nu sunt defel dogmatici, care să mute fără bărbăţie lupta de pe pământ în cer. Au creştinii ăştia ochii pironiţi pe neliniştile omului şi-ncearcă să aducă un pic din împărăţia cerurilor pe pământ.

– Sunteţi poet? l-a-ntrebat Kosmas privindu-l deodată pe tânăr cu dragoste.

– N-am scris încă nimic, a răspuns tânărul cu voce tremurândă, aproape în şoaptă, ca şi cum şi-ar fi mărturisit amorul. N-am scris încă nimic, dar voi scrie.

A tăcut. Deodată:

– Dumneavoastră ce spuneţi, a-ntrebat plin de nelinişte, ar putea oare Hristos să îmblânzească inima omului de azi? Şi încă ceva: ar putea să sature gura omului de azi?

Văzând că interlocutorul său tace, s-a aprins:

– Dacă Hristos ar coborî iar pe pământ şi s-ar naşte aici, aici la Londra, şi nu în însoritul Nazaret, cu lacuri albastre şi grădini, ce-ar face? Dac-ar intra în fabrici şi-ar coborî în mine şi ar vedea muncitorii şi apoi ar vedea patronii, ce drum ar deschide ca să ne eliberăm?

Îl privea pe Kosmas şi ochii îi ardeau. Aştepta nerăbdător răspuns, ca şi cum necunoscutul acela ar fi putut să-i răspundă. Tânărul se apropie, coborî vocea:

– Scriu acum un poem amplu, un dialog. Hristos stă de vorbă cu un muncitor. E dimineaţă, sirenele sună în uzine, e frig, ninge. Muncitori şi muncitoare aleargă dârdâind, cu trupurile cocoşate de muncă, spre fabrici. Muncitorul meu îl ia pe Hristos de mână şi-l conduce prin fabrici, prin mine, prin porturi. Hristos oftează: „– De ce-s pedepsiţi păcătoşii ăştia?” întreabă. „– Ce-au făcut?”, „– Nu ştiu”, i-a răspuns muncitorul; „tu să-mi spui”. Îl duce apoi la cocioaba lui, cu soba stinsă, cu plozii plângând de foame. Încuie muncitorul uşa, îl prinde pe Hristos de braţ, strigă: „– Cum să ne purtăm, rabbi, cu împăratul? Ce-i al lui să-i dăm, ce-i al nostru, să luăm?”

Tânărul s-a oprit gâfâind. Îşi mişca neliniştit, violent, mâinile.

– Aşadar? a-ntrebat Kosmas. Ce-a răspuns Hristos?

– Nu ştiu, făcu tânărul încreţind sprâncenele. Nu ştiu încă; sau, mai bine zis, nu mai ştiu.

I-a întins mâna:

– Haide, cu bine! a spus şi Kosmas l-a văzut străbătând podul cu picioarele-i lungi şi subţiri, iar pardesiul verzuliu sărăcăcios pe care-l purta a fluturat încă puţin în aerul umed.

– Haide, cu bine, a murmurat Kosmas; întreabă şi el, întreabă; şi nu află răspuns. Ar putea oare Hristos să răspundă?

Cuvintele tânărului îi umpluseră sufletul de o tainică, stăruitoare amărăciune. Iar în inima lui un chip nespus de dulce, uitat, se lupta să învie şi nu putea.

Se apropia ora să se ducă acasă la Louis, să se întâlnească cu intelectualii englezi. Oare ei suferă, simt primejdia? se întreba neliniştit Kosmas. Sau o să mă ia drept un oriental posedat? Ce să le spun, cum să le spun ca să nu zâmbească?

Soarele stătea să apună şi în casa lui Louis se strânseseră câţiva intelectuali şi beau ceai, aşteptând fructul exotic pe care amicul lor li-l promisese în seara aceea.

– Este un cretan sălbatic, le spunea Louis, să nu vă speriaţi când îl veţi vedea. Înalt, osos, cu ochi mici arzători, cu mustăţi răsucite-n sus, ca un şef de bandiţi. Scriitor important, se pare, dur, se zice, profetic în scrierile lui, dar eu nu l-am citit. Îl ştiu doar ca luptător; am luptat împreună la Africa şi-i datorez viaţa. Am împărţit amândoi acelaşi avion; eu pilot, el arunca bombe. Iar când se isprăvea jocul şi coboram pe pământ, Kosmas – Kosmas îl cheamă – sărea şi dansa ca un sălbatic. Eu îmi fumam pipa şi-l priveam. „– Ce-ai păţit, Kosmas?”, îl întrebam. „– S-au trezit în mine bunicii cretani”, îmi răspundea, „s-au trezit şi dansează.” Într-o zi a întâlnit la Ierusalim o tânără evreică, frumoasă, scumpă la vorbă, de neconsolat. I-a fost milă de ea? A-ndrăgit-o? Nu ştiu; s-au căsătorit. S-a liniştit puţin. „– Ce-ai păţit, Kosmas?”, l-am întrebat; „te-ai liniştit?”. „– Mare-i durerea omului”, mi-a răspuns, „mi-e ruşine să dansez. Îmi pare rău şi de ucigaşi şi de cei ucişi.” Soţia lui, desigur, l-a liniştit. Ne-am despărţit. Deodată primesc o scrisoare că vine să facă cunoştinţă cu voi, să ne gândim, zice, care este datoria noastră în această clipă decisivă prin care trece omenirea şi să luăm, zice el, o hotărâre. Crede că dacă oamenii de cultură din lume se strâng şi colaborează, am putea să împiedicăm catastrofa.

– Ce catastrofă? a-ntrebat un roşcovan, romancier de succes; şi-a scos din buzunar un briceag şi a tăiat vârful pipei.

– Catastrofa lumii, a răspuns Louis zâmbind.

– Provincie... a murmurat un Narcis bătrân, critic la o revistă foarte serioasă. Prin provincii oamenii tânjesc încă, din plictiseală, după marile idei...

– I-a venit aşa deodată, a spus Louis, încercând să-l justifice.

– Am călătorit în Orient, intră în vorbă râzând un tânăr poet, am luptat. Aşa se maturizează acolo departe minţile; ca nişte pepeni verzi. Odată am adormit într-o bostănărie şi am auzit toată noaptea pepenii trosnind; creşteau.

Singura femeie care se afla între ei asculta şi tăcea. Micuţă de statură, urâtă, îmbrăcată în negru; dar ochii ei, negri, mari, erau plini de flacără. Irlandeză. S-a uitat la ceas.

– Întârzie prietenul, a spus şi avem treabă.

– Le vei vorbi iarăşi muncitorilor, Elsa? a-ntrebat zâmbind un filosof vioi, bine hrănit.

Elsa s-a-ntors să-i răspundă, dar n-a apucat; pe coridor s-au auzit paşi grăbiţi şi Louis s-a ridicat:

– Iată-l! a spus.

Când uşa s-a deschis şi a intrat Kosmas, toţi ochii s-au aţintit asupra lui – jucăuşi, curioşi, indiferenţi, alţii cordiali.

– Ai întârziat, i-a spus Louis, pe un ton de reproş, şi prietenii se grăbesc. E grea viaţa astăzi în Anglia, fiecare e-mpovărat cu tot felul de treburi, se grăbeşte; dar de dragul tău le-au lăsat baltă şi-au venit. Ce mesaj ne aduci din Grecia?

Lui Kosmas i se tăie răsuflarea; privi în jur; ce mesaj să le aducă acestor oameni străluciţi, ultradeştepţi, care au cu toţii tot felul de treburi şi n-au vreme să asculte şi să se gândească şi să sufere? Se grăbesc. Dar a trecut peste asta şi-a zâmbit.

– Multe aveam în minte, a răspuns; din provincie căpătăm avânt ca să venim aici, într-una din capitalele lumii, să cunoaştem oameni de cultură, să ne spunem păsurile şi să le împărtăşim durerea şi speranţa noastră; dar acum, aşa brusc, cum m-a luat la rost prietenul meu Louis, mi s-a tăiat răsuflarea. Ce să vă spun? De unde să-ncep?

– Ia o ceaşcă de ceai, a spus unul din ei, face bine.

– Începeţi cum e normal, l-a sfătuit bătrânul Narcis, de la sfârşit; aşa descoperim adesea că începutul era inutil şi câştigăm timp.

– Să vă ajut? s-a oferit un dramaturg elegant îmbrăcat, umplându-şi pipa. Dac-am înţeles bine din puţinele cuvinte spuse de Louis înainte să veniţi, sunteţi tare îngrijorat de drumul pe care a apucat omenirea; vedeţi că suntem împinşi într-o catastrofă îngrozitoare şi credeţi că avem datoria, noi, oamenii de cultură, să urcăm pe scenă, să luăm parte la dramă şi să-i dăm o soluţie mai paşnică şi dreaptă. Adică, aşa cum se întâmpla în Evul Mediu, unde simplii spectatori... Asta e?

– N-am venit aici să ascultăm ce spunem noi, interveni atunci, enervată, irlandeza; ne cunoaştem. Înainte ca unul dintre noi să deschidă gura, ştim ce-o să spună. Am venit să auzim un om care a pornit de departe ca să ne vorbească. Are să ne spună ceva, să-l ascultăm.

S-a-ntors spre Kosmas:

– Nu ne ascultaţi; suntem oameni din capitală, ne jucăm; chiar dacă avem vreo grijă, o ascundem cu atenţie, fiindcă ne e ruşine să nu părem provinciali. O ascundem şi încet-încet o uităm. Ne uită şi ea. Dar dumneavoastră aţi scăpat de aceste temeri, nu vă e ruşine să vă spuneţi durerea, vorbiţi liber.

Kosmas îşi adunase toată forţa, asculta liniştit, căpăta curaj, acum putea să vorbească. Îl întărise, neaşteptat, tot acest aer rece, de capitală, din jurul lui.

– În ultima vreme, a început şi vocea treptat i se încălzea şi întărea, în ultima vreme în sufletul meu s-a produs o mare schimbare; mă stăpânea o nelinişte, de parcă eu aş fi fost vinovat: simţeam că lumea se aruncă într-o înspăimântătoare prăpastie, ajunge pe marginea ei, ne pierdem! Putem s-o oprim? O mare primejdie ameninţă civilizaţia de azi; să privim această primejdie în faţă, fără groază, doar aşa putem s-o învingem. Ştiam dintotdeauna că duşmanii cei mai aprigi ai forţelor celui viclean sunt vitejia şi lumina. Dar nu puteam să văd limpede faţa primejdiei; astfel nu puteam să aflu cu cine şi cum avem să luptăm. Era o umbră grea şi de neînlăturat. Însă în dimineaţa asta i-am văzut limpede chipul; într-un vis.

– Vis? săriră două-trei voci. Vis?!

– Mă văd obligat, a intervenit Louis, zâmbitor, să-l protejez pe oaspetele meu străin. Nu-l întrerupeţi.

– Am văzut o gorilă ţinând o torţă aprinsă şi alergând bucuroasă să dea foc unui mare oraş. Am sărit din somn şi toate se limpeziseră în mine; am înţeles care este marea primejdie care ameninţă lumea noastră postbelică.

– Vorbiţi ca un profet dintr-o îndepărtată provincie răsăriteană, a spus careva. Gândiţi şi hotărâţi prin vise. Ce primejdie?

– Asta. Mintea omului s-a dezvoltat mult mai repede, mult mai intens decât sufletul lui. Mintea lui a dobândit puteri cosmogonice şi le-a pus la dispoziţia omului de azi, care nu a ajuns încă la o astfel de maturitate morală încât să folosească aceste forţe pentru binele lumii. Există astăzi o lipsă de echilibru, o lipsă de armonie între evoluţia mentală a omului şi cea morală. Gorila a luat în labele ei focul; iată primejdia!

– Corect! a exclamat irlandeza, corect!

Filosoful a sărit să vorbească, dar Louis şi-a dus degetul la gură; filosoful s-a foit de două-trei ori în fotoliu, dar a tăcut. Kosmas, ca şi cum ar fi vorbit de unul singur, a continuat, concentrându-se:

– Aceasta-i primejdia. Acum, c-am văzut-o, putem s-o combatem? Gorila a-nceput deja să dea foc lumii, cum putem s-o oprim? Cred că există un singur mod: să mobilizăm toate forţele luminoase care există în fiecare om şi în fiecare popor. Fiindcă nu trebuie să uităm că lumea constituie de-acum un organism unitar, că nu poate un popor să fie salvat dacă nu se salvează toate. Vestitul abate Mugnier îmi spunea într-o zi: „– Ieri m-am dus la prietenul meu, marele filosof Bergson şi i-am spus:– Dragă prietene, am multe treburi, am multe suflete ce atârnă de gâtul meu; n-am timp să te citesc. Poţi să-mi concentrezi într-un cuvânt toată filosofia ta? Bergson s-a gândit un timp; apoi, brusc: – Mobilisation! a exclamat; în fiecare clipă să-ţi mobilizezi toate forţele!”

– Corect, corect! a exclamat din nou irlandeza. Aceasta-i calea!

Dar Louis a-ntins mâna rugător şi irlandeza a tăcut.

– Iar acum în această clipă decisivă mondială, a continuat Kosmas, altă salvare, cred eu, nu există. Să ne mobilizăm forţele; să oprim gorila din alergat, nu se poate; să-i luăm focul din gheare, nu se poate; trebuie să apucăm să-i luminăm mintea, să-i liniştim inima, s-o facem om.

– Cine? Noi? a exclamat cu neîncredere bătrânul Narcis. Noi?

– Cine alţii? a răspuns Kosmas, scuturând capul. Cine alţii? Să n-aşteptaţi de la stăpânii de azi ai pământului, politicieni, tehnicieni, economişti, să-şi asume o astfel de proclamaţie universal umană. Această înaltă misiune, mai presus de patimi, doar oamenii de cultură ai lumii pot şi au datoria să şi-o asume.

Vocea lui Kosmas se înfierbânta întruna şi căpăta miez; îi privea pe tovarăşii lui de azi cu certitudine calmă. Iar ei îşi frecau degetele în fotolii, tuşeau, se priveau şi-şi făceau semn discret unii altora; se foiau, erau nerăbdători.

– Astăzi omul de cultură are o mare răspundere, a continuat Kosmas. Fiindcă patimile sunt oarbe, dorinţele se ciocnesc între ele, îngrozitoare sunt forţele materiale pe care mintea le-a pus în mâinile omului iar de folosirea lor depinde pierzania sau salvarea speciei umane. Să ne unim cei care credem în spirit! Nu mai e de-ajuns frumuseţea, nu mai sunt de-ajuns adevărul teoretic, nici bunătatea inertă. Astăzi datoria omului de cultură, datoria noastră, este mai mare şi mai dificilă: în haosul postbelic să deschidem drum şi să punem ordine; să găsim şi să formulăm noua lozincă mondială, care să dea unitate, adică armonie minţii şi inimii omului. Să găsim cuvântul bun, simplu, care să descopere iarăşi oamenilor acest lucru foarte simplu: că toţi suntem fraţi.

– Care este cuvântul ăsta simplu? a exclamat filosoful, nemaiputând să se abţină. Iubirea? A spus-o Hristos, nu-i de-ajuns! Azi nu mai ajunge! Libertatea, egalitatea, fraternitatea? Le-a tunat Revoluţia Franceză, nu ajung! Dreptatea? Cine s-o impună? Dreptatea e rezultat, nu e cauză!

– Nu ştiu, a răspuns Kosmas, încă nu ştiu. Însă am încredere în spirit; în momentele cele mai grele, când soarta lumii este în joc, acesta îşi asumă răspunderea. Desigur, o mare Idee se naşte azi în măruntaiele însângerate ale pământului. De aceea durerea este atât de mare, de aceea forţele răului s-au dezlănţuit cu atâta turbare în ultimii ani şi încearcă iar să sufoce pruncul nou-născut. Dar nu vor izbuti; forţele întunecate vor fi din nou învinse. Dacă acestea ar fi putut să învingă, neamul omenesc ar fi dispărut de pe faţa pământului de mii de ani. Există o dorinţă în pieptul omului, pe care nicio forţă a celui viclean nu poate s-o înăbuşe; dorinţa de a urca deasupra instinctelor brutale, de a învinge materia, adică robia, şi de a deveni liberi. Acest strigăt de libertate este elementul nemuritor pe care omul muritor îl are în el.

– Am terminat, a spus Kosmas. Dar încă ceva: o poveste pe care aş vrea să v-o spun, orientală. Nimic nu poate formula mai plastic o mare idee decât această poveste; şi să ofere inimii noastre o mai mare certitudine.

Un drac se-ntorcea însângerat, victorios, din război. Se îmbătase de sânge uman, îşi întindea lancea spre cer şi cânta: „Dumnezeu de-ar coborî, mă voi lupta cu el!”. Iar Dumnezeu a trimis un înger. L-a văzut dracul, a turbat, s-a năpustit asupra lui; a ridicat sabia şi-a împărţit îngerul în două, de sus până jos. Şi iată, deodată, dintr-un înger s-au făcut doi. Se năpusteşte iar dracul şi cu două lovituri de sabie împarte iar în două fiecare înger; şi iată, din doi îngeri s-au făcut patru. Se-aruncă iar dracul cu sabia; îi sfâşie, din patru se fac opt îngeri. Până dimineaţa a ţinut lupta; iar cei opt îngeri au devenit şaisprezece, cei şaisprezece, treizeci şi doi, din treizeci şi doi s-au făcut şaizeci şi patru. A doua zi în zori, munţi şi câmpii se umpluseră de îngeri.

La fel este pe pământul ăsta şi îngerul libertăţii.

– Povestea asta îmi place! a exclamat poetul. Din tot ce-aţi spus, asta reţin. Asta şi gorila îmi plac; îmi daţi permisiunea să le folosesc într-un poem al meu?

Gândul lui Kosmas era în altă parte, sângele îi fierbea, n-a răspuns.

Ceilalţi tăceau; s-au privit o clipă şi-au zâmbit; câţiva se uitau pe ascuns la ceas; irlandeza s-a ridicat şi s-a oprit lângă Kosmas, vrând parcă să-l apere.

– Aşadar? a-ntrebat Louis, plimbându-şi privirea asupra prietenilor.

– Frumoasă-i Grecia, a spus filosoful. Cunosc Santorini; urci, pe buza prăpastiei, cu măgăruşul, în sat; găseşti un vin dens şi negru, ca sângele de iepure.

– Dacă profeţii ar veni aici, a spus romancierul, şi ar vedea o asemenea verdeaţă, ar deveni, sunt sigur, romancieri, sau, şi mai bine, editori. Iar lumea s-ar linişti.

Şi-au început să sporovăiască despre culoarea verde şi despre călătoriile pe care le făceau; apoi despre ploi şi soare; apoi despre cupoanele de pâine şi atunci a izbucnit o puternică dispută dacă trebuie sau nu trebuie să existe cupon şi la pâine.

Unul se uită la ceas.

– E târziu. Să mergem.

A dat semnalul, s-au ridicat toţi.

– Mai discutăm, i-au spus lui Kosmas, strângându-i mâna. Au plecat.

– Eu mai rămân puţin, a spus irlandeza. Glasul i se înăsprise, ca de mânie. Louis îşi privea cu dragoste şi compasiune prietenul.

– Există în vreo universitate din lume o catedră a deşertului? La catedra asta, Kosmas, ar trebui să fii numit profesor. Ai văzut astă-seară? Ai văzut? Profesor al deşertului, acesta-i titlul care ţi se potriveşte.

– Şi nu există, pentru moment, titlu mai mare în lume, a spus Kosmas şi-a încercat să râdă.