Există două tipuri de oameni. Buni şi unii, buni şi alţii: unii care-şi confirmă trecutul şi alţii, mulţi, care şi-l infirmă cum pot, spunând că ar proceda altfel dacă ar fi să se întoarcă în timp.

Cartea în care apare intervievat admirabilul om şi editor, meritoriul scriitor Nicolae Marinescu, Urmele nevăzute care rămân. Marius Dobrin în dialog cu Nicolae Marinescu, este una a exerciţiului autoconfirmării de sine. Se desprinde că linia modelului de viaţă al profesorului Nicolae Marinescu aceasta este: ce a fost a fost, iar lucrurile aşa rămân. Viaţa se face din urme definitive. Chiar şi ce a fost de spus s-a spus. Momentul interviului despre viaţă ca trecut este o interpretare ca a oricărui alt privitor, spectator sau om ce lecturează lumea.

Această operă de viaţă se arată a fi o adevărată bibliotecă, iar nu doar un roman. Formula existenţială a fost ordonată de valori precum demnitate, dăruire, respect de sine şi de celălalt (mai mult de celălalt), onestitate, trăire în numele unui ideal departe de interesul meschin şi imediat, credinţa nestrămutată în urmele care rămân, cultul prieteniei şi cultura bunătăţii. Acest om are bunătatea în sânge şi ea-i poate ieşi la analize. A trăit expresivităţi. A avut perioade în care viaţa i-a fost poezie, perioade în care i-a fost roman sau dramă. O viaţă ca o literatură... ca o operă...

În concret, o parte a vieţii şi-a pus-o în literatură şi o alta în slujba literaturii. Parcă cel mai mult timp l-a consumat servind literatura şi cultura: a fost unul dintre acei profesori care-şi impregnează elevii de literatură, îi fac chiar să trăiască literar, să ia în calculul vieţii lor modele, tipuri şi figuri literare. Şi-a infuzat elevii cu ideea că oricare ar fi competiţia, oricare ar fi înghesuiala sau lipsa este loc pentru toţi. Are parte fiecare şi deci disensiunile atroce, tensiunile şi conflictele trebuie controlate cultural. Elevul acestui profesor delicat, generos şi elegant mi-l imaginez a fi un inginer care scrie poezie, un poet inginer de centrală nucleară. Şi-a dorit pentru elevii săi doar un singur lucru: să-i aducă la şcoală, atât. Să fie în clasă şi apoi mai vedem. N-a insistat să aibă prezenţă, ci să fie acolo ca să audă, să viseze, ca la un film pe care nu-l uiţi toată, întotdeauna, scurta viaţă. Şi-a slujit elevii prin literatură şi literatura prin elevi.

Apoi a slujit literatura prin atitudinea pe care a adus-o în politica mică, în politica locală. A făcut politică literară, iar maximumul pe care şi l-a dorit a fost ca eventual să fie un inspector şcolar care să-i ajute pe profesorii din judeţ să-şi aducă la şcoală cu drag şi de drag elevii. Să vină astfel la şcoală: ei, ei, ce vis înalt, ce vis adevărat şi frumos, unul în care imperii florale de speranţe mulţi dintre noi ca profesori ne-am pus. La realitate să-l aducă, profesorul Marinescu era cât pe ce... Ce a fost aşa a fost. Pe de altă parte, a intrat în jurnalism pentru o politică a demnităţii, onestităţii şi respectului reciproc. În conexiune cu aceasta a deschis o afacere literară: o editură care la început a dat impresia că-l va face om şi care ulterior a scârţâit cu bani de acasă, ca şi cum n-ar fi vrut în ruptul capului să se prăbuşească în faliment. Dintre toate ale lumii, parcă editura i-a făcut viaţa literatură, parcă ea a fost o poezie şi, chiar dacă nu este vizibil cu ochiul liber, parcă şi acum trăieşte din acea poezie, din ecoul şi din inerţia ei.

Reconstrucţia Mozaicului a fost printre cele ce l-au ţinut slujbaş literaturii. În revistă a pus o inimă mare pe care a luat-o din propria inimă mare. Speranţa este ca inima aceasta pur literară să bată mai departe, tot mai departe, peste urmele ce se creează chiar acum. Iluzia este ca revista să păstreze sufletul care la început ajungea la ceruri sau măcar să conserve sufletul de astăzi. Pare că dacă n-a putut să intre în pensie din dragul elevilor, atunci a ajuns la ea prin dragul şi calitatea unor studenţi eminenţi pe care i-a acceptat la revistă, i-a ajutat să fie ce trebuia să devină fiecare şi i-a lăsat să-şi construiască un zbor mai înalt şi mai frumos. Pe aici au trecut şi mai trec cadre universitare în contul cărora n-ai atâţia bani pentru pălării pe care să le dai de pământ: Gabriel Coşoveanu, Ion Buzera, Gabriela Gheorghişor, Xenia Negrea, Cosmin Dragoste, Cătălin Ghiţă, Mihai Ene, Gabriel Nedelea, Petrişor Militaru şi alţii ajunşi îndepărtaţi. Aici au lăsat urme Adrian Marino, Constantin M. Popa, Sorina Sorescu, Marin Budică şi alţii.

În această carte de interviuri se face literatură prin confesiune, prin rememorare: un agreabil povestitor ne aduce în centrul Craiovei de după Al Doilea Război Mondial, filmează cum s-au schimbat regimurile, cum s-au schimbat oamenii, cum i s-a micşorat familia, cum era învăţământul, cum s-a dus la revoluţie cu prietenul său de o viaţă, profesorul Nicolae Pârvulescu, cum au fost anii de după revoluţie, cum viaţa a mers înainte. Aici viaţa adevărată este sublimată în literatură. Dacă pe vremuri poezia avea ca principală caracteristică de recunoaştere rima, tot astfel felul în care aici se povestesc lucruri adevărate face din ele literatură.

Pentru toate acestea, un merit uriaş îi revine intervievatorului. Cu empatie, Marius Dobrin lungeşte o seară a unei întâlniri amicale într-un interviu elegant ce pune în lumină o viaţă literară. Îl cunoaşte ca prieten pe profesorul Nicolae Marinescu şi îl stimulează pe acesta să ne arate de ce îl iubim noi, cei mai mulţi dintre cei care la Craiova trăiesc prin literatură. În această carte, doi prieteni îşi strâng din nou mâna, îşi întretaie privirile şi meditează prin întrebări, consideraţii şi răspunsuri la ceea ce cea mai mare parte a vieţii a fost şi la cum pe drept se prelungeşte ea prin autoconfirmare de sine.

Finalmente, cartea aceasta constituie o plăcută lectură, ca o întâlnire memorabilă cu prieteni de o viaţă într-o viaţă care ireversibil şi prin povestire trece.