| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Cristian Liviu BuradaDespre ceva anume care-mi scapă Aproape ca pe o mirare dincolo de închipuire Amintirea unui gând foarte de demult Pe care-l credeam transformat Într-un fel de poem Despre ceea ce mereu Am avut senzaţia că-mi scapă Deşi îmi părea aşa de cunoscut Niciodată n-am putut să reţin Acel ceva anume Acel regret de déjŕ vu Eu cel aproape bucuros de propriile-mi tristeţi Aş fi putut scrie poeme reuşite despre zile şi nopţi Despre anotimpuri Mai ales despre veri infernale secetoase turbate Stând doar cu ochii aţintiţi pe fereastră Şi privind la celălalt de fapt tot la mine De dincolo de altă fereastră Privind la mine cel nepriceput cel orb Cu toate laşităţile înflorite Precum bubele pe trupul lui Iov Ceva anume care iată Şi de data asta mi-a scăpat parcă printre degete Printre priviri şi simţuri Îmi tot scapă mereu acel ceva Cu neputinţă să-l rostesc De aici încolo poate să urmeze aproape orice Vârtejuri în rotiri sincopate Iedere prelungi de emoţii ieşite din pardoseala Pe care întins credeam că stau Cuprinzându-mi infinitezimalul trup Aducând mai mult a semn de întrebare Alt alfabet Ce lucru mecanic să mai facă şi gândurile noastre? Care rotiţe unse cu miruri foarte vechi ar mai putea rugini în ele? Nu mă mai tem de aproape nimic De când m-am lăsat în voia unor semne demult implorate Acum stau atent să simt cum schimbăm chipuri iluzorii Şi aştept să deprind prima literă dintr-un alt alfabet Tăinuit între coloane de lumini reci Nimic din aburii pământului nu se mai clinteşte Echere fosforescente Compasul auriu dincolo de orice viciu Şi ochiul acela cât toate cerurile Arcuşul de lumină Cu ceva timp în urmă moartea fără s-o chem M-a rugat să-i meşteresc un fel de poem Mi-a mai spus că în schimb îmi va da poate o zi sau chiar o povaţă Când în rece cumpănă-mi va fi cobiliţa rezemată de viaţă Eu prea timid i-am răspuns că mai bine îi cânt ceva la vioară Despre ce e înlăuntrul meu despre ce e în afară Pentru că la poeme nu mă prea pricep Aproape toate mi se termină acolo unde vreau să le-ncep Şi rămâne doar un abur un clocot Ce-mi ţine secundele ferecate sub conturul aceluiaşi clopot Dar nu doresc pentru mine vreo zi în plus nici măcar vreo povaţă Dă-mi moarte ceva ce vioara-mi răsfaţă Ceva ce cântarea-mi pentru tine o va face divină Dă-mi moarte un arcuş de lumină Luna din vin De ceva timp am considerat corect Să împart cu Dumnezeu Ce mi-a mai rămas Îmi este mult mai bine acum În fiecare zi am din ce în ce mai puţin de împărţit Peste câteva zile nu o să mai am nimic Voi fi singur eu împărţitorul şi deîmpărţitul Singur eu care să mă împart cu Dumnezeu Pentru mine n-am să mai opresc nimic N-ar trebui s-o spun dar Luna brumată străluceşte în paharul cu vin roşu Înlăuntrul meu liber Câte clipe extraordinare mi-au scăpat Câte răsărituri câte apusuri ca nişte picturi pe ud Unde toate culorile se schimbă cu fiecare moment Cu fiecare privire sau gând Câte ceruri albe de-a dreptul Pe sub care ne îngrămădeam cu toţii Eu nici pe atunci nu îndrăzneam să schimb absolut nimic De teama ca nu cumva la cea mai mică şoaptă Să se prăvălească pe ceilalţi troienele dintre clipe Ca nişte rame vii tremurătoare Ca şi cum nici n-aş fi ştiut prietenii îmi spuneau Ai grijă reţine tot ce este unic şi irepetabil Pentru poemele tale Decât să ne tot spui chestiuni arhicunoscute fardate cu metafore Cum le ziceţi voi făcătorii de poeme Cu mult mai bine ar fi să păstrezi toate astea Aşa cum sunt pentru poemele tale Care bineînţeles ar fi mai pe gustul nostru Dar toate mi-au scăpat neprinse în poeme Nemaiputând fi spuse şi altora Sunt cel mai mare egoist Stau toate libere înlăuntrul meu liber |